Când eram mici, aveam o bunică mai „catolică decât Papa” de felul ei, care ne spunea, când nu vroiam să mâncăm ceva (caimacul de pe laptele de dimineaţă era cel mai greu de acceptat): „Eei, dar Sfântul Damian Leprosul, ce a suferit el cu leproșii lui, și voi nu puteţi suporta un biet caimac în lapte!” (Acum, cu regret, îmi dau seama că tocmai ăsta era hazul ei, printre altele, dar asta e o altă poveste).
Apoi, am crescut, și aud mereu comparaţia cu cei care au stat în închisorile comuniste, spre exemplu, cu tot respectul pentru bunicul meu, printre alţii. Ştii asta, nu e nevoie să îţi repete părinţii: oamenii aceia, uneori părinţi sau bunici, stateau doar cu apă și pâine, ani de zile, sau cei din război în Vietnam sau din alte locuri nu aveau unde să doarmă două ore, iar tu te superi pentru că printre miile de produse dintr-un magazin, nu mai e aromă de mentă şi e doar de căpșuni! Clar, comparaţia e pur și simplu imposibilă. Şi te simţi foarte prost, când îţi aduci aminte de aceste povești din închisoare, de războaie și tragedii.
Mărog, nu trebuie să mergem prea departe, e destul să auzi de oameni bonavi, săraci, în jurul tău, ca să îţi dai seama că… da, poate că nu ar trebui să faci atâta scandal, că de bine de rău o duci de fapt foarte bine faţă de alţii! Iar apoi, chiar tu faţă de tine treci prin acest proces de comparaţie imposibilă: când eram mic și am avut mâna ruptă (am avut ambele mâini și ambele picioarele rupte prin copilărie) am știut că simplul fapt de a ieși din casă până la magazin e o minune, atunci când ai fost bolnav, în pat, în ghips. Asta nu înseamnă că, după ce mi-am revenit, nu mă enervam că pierdeam un autobuz 311.
Totuși, de-a lungul anilor am simţit întotdeauna că ceva e putred în această comparaţie. Ţin minte că, într-o seară, în vechiul bar Insomnia de pe strada Iuliu Maniu parcă din Cluj, am întâlnit un prieten, pe care nu îl văzusem de ani de zile, și care avea o mare problemă a lui: prietenie de seară la bere, oricum el a fost foarte fericit să audă, sau să zicem împreună, că… suferinţele nu se pot compara!
Deci, care e situaţia cu acest fel de comparaţie?
1. Există o tensiune, o tensiune să zicem creatoare (dacă ne referim la teoria de acum dragă mie a metaforei la Paul Ricoeur), între “acum” și “peste cinci minute”. Între mine și ce vreau eu să fac mâine, poimâine. Vladimir Bukosvki, înainte de a fi arestat, zicea că abia aștepta să ajungă să se confrunte cu Nomenclatura comunistă, iar Sfântul Ignaţiu din Antiohia (ca să mergem mai sus în istorie) abia aștepta să fie mâncat de lei. Dar astea erau așteptările lor, ăsta era contextul lor, sistemul lor de referinţă: se gândeau la asta, se pregăteau pentru asta.
Dar eu, cel din anul 2012, când ies obosit rupt de la birou, de ce să nu mă bucur de un hamburger, de ce să mă abţin, doar pentru că alţii în pușcărie nu mâncau hamburger? Dacă extindem, e ca și cum ai zice “Nu te supăra că nu ai facut sex de un an cu partenera ta, unii călugări nu fac sex niciodată în întreaga lor viaţă”. Helo, eu nu sunt călugăr, nici Damian Leprosul, cu tot respectul, ce fel de raţionament e ăsta? Adică, folosește la ceva?
2. Vorbim deci despre comparaţii, și există o întreagă psihologie a expectaţiei, mai ales în psihologia socială. Vom spune că… capitalismul ne-a crescut niște Ego-uri enorme, cum spune Diavolul (Al Pacino) în faimosul pasaj despre Eddie Barzoon, și vrem doar tâmpenii. Nu e chiar așa. Dacă eu vreau să ies în club, și trebuie să am un anumit nivel de haine sau de bani pe mine, iar dacă nu am mă enervez, asta nu e o problemă de “Ego”: e o problemă de pragmatism, de realism. Ştiu să mă adaptez, știu să joc jocul, e o problemă de maturitate.
A, desigur, cel care îmi ţine o predică, chiar și eu însumi, nu ar trebui să îmi spună “Uite, ai putea să mergi și cu o mașină Dacia în Clubul de fiţe, nu ai neapărat nevoie de BMW”. Ar trebui să mă întrebe: “Auzi, chiar ai nevoie de acel club de șase stele?” Așa mai vii de acasă, și așa sunt de acord să discut, pentru că poate mi-am pus și eu întrebarea asta, și încă nu am un răspuns. Dar, e întrebarea mea, și caut răspunsul meu.
Problema predicatorilor care fac comparaţii este că dau răspunsul altuia la întrebarea ta, și atunci evident că lucrurile nu se pupă și că toată lumea se enervează!
3. Ce ce ar trebui să facă acești predicatori neremuneraţi pe care îi întâlnim peste tot, fie offline fie online, este așa: în situaţia mea, să mă facă să văd adevărul și simplitatea posibilă a vieţii. Adică, eu A sunt în situaţia B. Avem apoi pe X care e(ra) în situaţia Y. Facem un fel de analogie, dacă A ar fi ca X, nu s-ar mai plânge de situaţia lui, anume B. Da, dar A nu e X!
Adevărata “predică” ar înseamna ca predicatorul să îmi arate cum anume situaţia mea B este formată de fapt din C și D: C este necesarul sau ce anume pe mine mă poate mulţumi, iar D este ce anume poate fi lăsat de o parte.
Altfel spus, se prea poate ca oamenii care ne spun asta (“Să știi că se poate mai rău!”) să ne vrea, în felul lor, binele, dar nu știu să ne găsească adevărata motivaţie.
4. Atunci când o să mi se întâmple ceva nasol, o să reevaluez situaţia. În funcţie de puterile, scopurile mele de atunci. Dar nu acum.
Predicile de genul “poate o să ajungi și tu sărac, lepros, bolnav” sunt predici care de fapt îţi fură atenţia degeaba. Ne pierdem timpul și viaţa gândindu-ne la ceva care foarte probabil nu o să se întâmple niciodată așa cum crezi. Dar o să ai o altă problemă majoră: o să te părăsească partenera deși nu o să ajungi lepros, sau o să pierzi casa la care ai lucrat ani de zile deși nu o să ajungi sărac nici bolnac, zic și eu.
Adică, motivaţia trebuie să vină dinăuntru, nu din afară. Şi nu cred în puterea de catarsis a teatrului, a tragediilor, cred mai degrabă în comedii, în reconectarea cu sine, nu cu Antigona. Catarsis-ul grec e mai degrabă “general”, un fel de rafinare și formare a gustului și a inimii, dar în general. Pentru viitor. Nu pentru acum, nu pentru ca să îmi imaginez eu că poate peste cinci minute o să mor ca Antigona – nu ăsta e sensul mesajului.
5. Avem nevoie deci de traducători mai degrabă de predicatori. Sau, mai precis, predicatorii buni sunt niște traducători, pe limba mea, a unor mesaje (de la Biblie la mesaje morale). Să înţeleg și eu, în loc să mă enervez.
Şi deci ce contează e să înveţi să reziști azi, acum, la situaţia ta, iar predica potrivită din Biblie e cu acel “servitor fidel, ai fost fidel pentru puţin, îţi voi da mai mult!” Adică, dacă pentru ce am eu acum știu să fac faţă, să separ greul de ușor, utilul de plăcut, importantul de detaliu, atunci o să pot, cel mai probabil, să fac același lucru și în plan mai mare – la o resposabilitate mai mare, sau la o suferinţă mai mare.
Iar suferinţa nu e educativă! Fiind creștin, mi-a luat ani de zile de frământări ca să înţeleg ce mi a spus un preot bătrân din Cluj, într-o zi de vară: eu tot repetam că poate o să ajung să sufăr, că mi se poate întâmplă ceva rău, și el mi-a spus “Dumnezeu este, în primul rând, iubire!”. Adică, ce ne poate educa, este iubirea, sensul, scopul pentu care trăim sau ne luptăm. Pentru o viaţă mai plină de prietenie, o iubită, un copil sau doi: pentru ei accept eforturi și chiar suferinţe. Dar suferinţa, în sine, nu este educativă!
Altfel spus, predicile sunt făcute să mă ajute să fac pasul următor. Dacă o comparaţie de genul “poate erai sărac” mai mult mă blochează, mă face să culpabilizez, sau mă enervează la culme, aia nu e predică, e un obstacol. Iar cel care vorba vine îmi vrea binele, chiar dacă efectiv îmi vrea binele, mai degrabă îmi face rău!
Mai concret, dacă eu am ca misiune să fac o editură, o carte, sau o școală care va ajuta (pe mulţi) oameni, are rost să mă preocup de altceva (gen să nu mănânc la fel ca Damian Leprosul?) Probabil că orice altă preocupare, că sună creștinesc sau că e un viciu cunoscut din antichitate, tot greșeală morală se numește. E greșit ce mă împiedică să fac binele, și nu scrie deloc că răul mă învaţă să fac binele.
În final, de ce oare predicile despre infern, pentru credincioși, la fel ca predicile despre cancer, pentru fumători, nu ajută la nimic? Pentru că acele predici nu mă ajută pe mine să descopăr deja infernul în viaţa mea, sau deja cancerul în viaţa mea. Răul și binele sunt deja aici, de ce am nevoie să vorbesc despre “un al treilea rău, un alt rău”? E un citat în filmul lui Ridley Scott 1492, “Paradise and hell both can be earthly. We carry them with us wherever we go”. Adevărata predică este cea care îmi arată, plecând de la ce este „infern” în viaţa mea de acum, cum să merg spre ce ar putea fi paradis în viaţa mea de acum.
Lucrurile astea există. Trebuie doar o atenţie mai bună la oameni, la faptul că fiecare om contează, cu detaliile și sensibilitatea lui, cu istoria lui, cât întregul univers.
Cum să faci o comparaţie între două universuri?
Mai degrabă le împiedici să nu intre în coliziune, și fiecare să se extindă, asta e cu totul altceva, și e destul de rar să vezi astfel de îndrumători care lucrează la nivel de univers personal și… știu ce înseamnă asta.
N. În ce priveşte campaniile despre cancer, cum sunt cele anti-fumat, de ce oare Alan Carr are aşa succes? Pentru că nu vorbeşte despre ziua de mâine, şi cancer, ci pentru că îţi explică faptul că azi viaţa ta de fumător e deja cam împuţită, sau foarte împuţită, şi că ai avea o viaţă mult mai frumoasă fără ţigări. Succesul lui, zic eu, vine de la acest tablou pe care îl face zilei de azi, iar mesajul nu e « renunţă din frică », ci mesajul e « Bucură-te de o viaţă nouă ». Paradisul, de care spuneam mai sus, şi care de cele mai multe ori e Paradis în mare parte tocmai pentru că e disponibil, azi.
