Procesul de naştere şi dezvoltare a unui stat nu poate fi analizat fără a face apel şi la rolul religiei în cadrul societăţii. Fie că este vorba de o societate primitivă, fie că este vorba de o societate modernă, religia a influenţat nu doar ordinea socială ci şi ordinea juridică a unui stat. Fără a face confuzie între morală, lege şi religie, aceste trei concepte s-au aflat dintotdeauna într-un proces fie de subordonare faţă de ordinea religioasă/divină (cazul societăţilor primitive), fie ordinea religioasă a fost confundată cu ordinea juridica terestră (cazul monarhului absolut), fie morala şi religia (in particular cultele religioase) s-au subordonat ordinii juridice (seculare) preferând o colaborare, fie morala şi religia au adoptat o atitudine neutră faţă de ordinea juridică.
Ceea ce este propriu societăţii contemporante occidentale, puternic secularizate, este faptul că religia a devenit doar o opţiune pentru cetăţeni, ea încercând să-şi asume un rol de neutralitate politică faţă de ordinea juridică (stat). În schimb în fostele state comuniste (şi îndeosebi în Rusia) bisericile ortodoxe continuă să fie instrumente ale voinţei statului neocomunist, preferând un colaboraţionism avantajos pentru ambele părţi.
În cazul societăţii româneşti contemporane, probabil şi pe fondul unei economii ce nu poate crea locuri de muncă, dezbaterea asupra secularizării societăţii s-a mutat şi în cadrul aşa numitei societăţi civile. Dacă iniţial această dezbatere avea doar un interes pur academic, neintrând în sfera de interese a plebei, consider că transmutarea acestui interes are ca şi factor declanşator inegalitatea socială tradusă, în cazul de faţă, în caracterul inechitabil al unor adevărate privilegii de care se bucură Biserica Ortodoxă din partea statului.
Apoi, cetăţenii români, sătui de procesul de tranziţie, îşi doresc o societate secularizată, în ton cu modelele occidentale. Din păcate orice dezbatere asupra necesităţii secularizării societăţii româneşti, este privită de marea parte a populaţiei României ca şi un simplu capriciu din partea unor atei şi ca o încercare de înlăturare a unei ordini milenare. În plus Biserica Ortodoxă consideră aceste privilegii acordate de statul român justificate, întemeiate pe o datorie imprescriptibilă pe care statul român o are faţă de Biserica Ortodoxă o dată cu secularizarea averilor mănăstireşti din timpul domniei lui Cuza.
De asemenea se mai accentuează şi rolul jucat de biserică în dezvoltarea civismului românesc. Catehismul, predicile preoţilor şi cuvântul de învăţătură bisericesc a contribuit la naşterea naţionalismului în inima românilor, necesar pentru sentimentul de identitate în întemeierea unui stat modern.
Făcând apel la memorie, Biserica încearcă să perpetueze acest tip de naţionalism anacronic, necesar mai degrabă epocii moderne decât societăţii contemporane. Aflată în prezenţa a tot mai multor atacuri Biserica vrea să-şi legitimeze rolul pe care îl are în stat, ba chiar mai mult în proiectul de revizuire a actualei Constituţii Biserica Ortodoxă a dorit să fie menţionată în mod expres, legiuitorul dând impresia că avantajează acest cult în dauna celorlalte culte, un fapt de neacceptat într-o democraţie sănătoasă.
În realitate, dacă analizăm toate Constituţiile statul român, putem concluziona că Biserica Ortodoxă a fost un partener al statului român, un instrument de impunere a voinţei politice a acestuia. Un parteneriat mutual avantajos, consacrat de ordinea constituţională.
În memoria românilor mituri de natura românul s-a născut creştin conduc la naşterea unui real populism de apărare a bisericii în faţa ceea a ceea ce este privit drept un atac al ateilor. Nu se doreşte o normalitate, tradusă în secularizare, iar discursul unor politicieni în sensul normalităţii constituie o adevărată sinucidere politică.
Ceea ce este consacrat de ordinea constituţională a unui stat şi se bucură şi de suportul păturii largi a populaţiei devine regulă generală, de neconstestat, iar o atitudine de frondă este rapid sancţionată, cu toate că este întemeiată pe argumente obiective. Un stat construit pe acest parteneriat biserică-stat şi însoţit şi de acordul plebei nu poate suferi o modificare constituţională în sensul asumării caracterului laic, fără o modificare a mentalităţii populaţiei. În faţa acestei realităţi sociale, conflictul mocnit dintre normalitate (secularizare) şi religie va continua să erodeze relaţiile interumane. O dezbatare se impune cu necesitate la nivelul întregii societăţi.
Domnule Buda, lăsând la o parte unele argumentări sofiste, aş dori să vă atrag atenţia că normalitate nu este egal cu secularizare, normalitatea fiind indicată de evoluţia socială către care ne direcţionează tradiţia naţiunii noastre. Cu alte cuvinte, tradiţia desemnată de acumulările treptate ale evoluţiei instituţionale a naţiunii, este cea care balansează cel mai sigur (în sens de paşnic) raportul dintre stat şi biserică, ideea de a imita modelul unor state din Vest neputând fi susţinută raţional(ist) decât prin inginerii politice şi sociale. Astfel că normalitate nu înseamnă nici secularizare şi nici teocraţie (pt a da cazurile extreme), ci o relaţie stat-biserică acceptată de către majorităţile durabile, iar dacă astăzi populaţie României este de părere că BOR constituie în continuare un factor pozitiv pentru evoluţia statului român, atunci nu trebuie să se încerce forţarea unei alternative toxice în care una dintre cele două părţi este murdărită cu noroi.
Dar, dacă tot am ajuns în acest punct, indicaţi-ne vă rog care model vestic îl sugeraţi: cel francez sau cel britanic, cel laicist sau cel laic, şi explicaţi-ne cum se explică aceste diferenţe uriaşe între cele două modele?
Vă mulţumesc anticipat!