Atât de multe se pot spune cu o fotografie, și nu pun ghilimele cuvântului spune, încât a gândi numai în termenii textelor oricât de bine scrise apare ca ceva sărăcăcios.
Necunoscând regulile de constituire a mesajului în această artă, crezând că poza e o simplă captură a urmelor unor radiații electromagnetice pe un suport, cu rezultate mai grozave cu cât aparatul de mai performant, ne restrângem libertatea de exprimare.
Asemenea este și cu limbajul matematizat al științelor. „Lumea” obiectivă, observabilă, apare ca inteligibilă și cuiva care cunoaște doar un vocabular minimal din limbajul comun, dar reprezentarea din mintea sa, lumea sa va fi mult mai săracă. O dată pentru că ceea ce poate observa, proprietățile, sunt mai puțin diverse și mai puțin nuanțate fiecare în parte, a doua oară pentru că relațiile constatabile între proprietăți sunt mai puține. Ambele, și observarea și relaționarea a ce observi, depind de aparatul semiotic avut la dispoziție, de limbajele stăpânite.
Fructele nu cresc pe trunchiul gros al arborilor, ci pe ramuri. Arborele „a fi – a cunoaște” (onto-epistemic) va da fructe consistente, opere, pe celer mai neașteptate ramuri. Fructele le putem consuma cu toții, dar producerea lor revine în mod direct celor care trăiesc aceste ramuri. Iar încercarea de a descrie structura procesuală a ființei revine minților puternice capabile să își asume sarcina reprezentării de ansamblu.
Responsabilitatea este mare. A simplifica reprezentarea lumii ca să fie pe înțelesul celor care au o viziune de tip oglindă asupra relației dintre minte și lume, o oglindă în care termenii limbajului comun de bază sunt fundamentul nu folosește la nimic, ucide arborele, îl usucă.
Responsabilitatea este mare și față de omul cu o lume simplă. Este decizia lui de a trăi simplu, nimic nu justifică să impui creșterea lumii lui, a face asta e o lipsă de respect, o aroganță, este imoral.
Dar la ce ar folosi producerea de texte care nu pot fi înțelese din starea în care se află cineva ? La scoaterea din acea stare, la dinamizarea ființei umane. Omul, sau cel puțin felul european al lui, se proiectează mereu în afara sa pe baza unui ideal de cunoaștere sau de viețuire. Purtătorul de sensuri mai complexe decât ce îți poți reprezenta la un moment dat este instrumentul care te scoate din starea ta. Devii ceea ce poți fi, dar numai raportându-te la ceea ce nu ești încă.
Instrumentele civilizației trebuie să fie la îndemână, vii, produse și re-produse permanent. Nu în rafturile bibliotecilor, ci în discuția privată și publică.
A scrie, a fotografia, a crea modele matematice, toate sunt activităție care produc instrumentele necesare pentru viața unei culturi a libertății și dragoste, pentru o civilizație a spiritului viu, mereu deschis. Sistemul peer-review nu este o închidere, ci o deschidere regională, conform metodologiei specifice unui domeniu al vieții spiritului. Doar extrapolarea sa la alte regiuni este mutilantă, așa cum ar fi și producerea științei după metoda inefabilă a artelor, if any.
Da, singură știința modernă ucide sufletul și imbecilizează. Dar noi n-o lăsăm singură !
