După 25 de ani – o retrospectivă

Ce înseamnă 25 de ani în evoluția unei țări, în particular a României? 25 de ani reprezintă cu aproximație intervalul în care a fost edificată România interbelică, modelul la care nu contenim să ne raportăm, o perioadă extrem de agitată politic, de o efervescență culturală fără precedent. Cu câțiva ani în minus este intervalul de care a avut nevoie Rusia să se reinventeze ca stat cu pretenții hegemonice și nostalgii imperiale, pe cale de a porni un nou război mondial. Sunt acești 25 de ani o perioadă de tranziție pentru România? Putem spune că această perioadă s-a încheiat? Ce au reprezentat acești 25 de ani pentru România? Post-Communist Romania at Twenty-Five. Linking Past, Present, and Future (Lexington Books, Lanham, Boulder, New York, London, 2015) editată de către Lavinia Stan și Diane Vancea nu este doar o formă de bilanț și retrospectivă, ea găsește acel punct de echilibru, distanța reflecției politice și sociologice cu privire la evoluția României în acești 25 de ani. Este un demers salutar pentru științele umaniste, cu atât mai mult cu cât pare singular, deși nu doar cifra rotundă revendică o privire critică înapoi, o viziune critică cuprinzătoare, ci și punctul în care se află Romania acum. Volumul reunește unele dintre cele mai prestigioase personalități din științele politice, economie și sociologie, observatori atenți, avizați asupra fenomenului politic românesc: Paul E.Sum (prefața), Katherine Verdery, Marius Stan, Vladimir Tismăneanu, Duncan Light, Craig Young, Levente Salat, Csaba Zoltán Novák, Mihaela Miroiu, Peter Gross, Ronald F. King, Radu Cinpoeș, Cosmin Gabriel Marian, Lavinia Stan, Diane Vancea, Tom Ghallagher, Dennis Deletant, Cristina E. Pârâu, Monica Ciobanu (Concluziile).

Fiecare dintre acești cercetători aleg un unghi privilegiat de analiză din care realizează o sinteză, o ”frescă” complexă a acestor ani punând cap la cap principalele momente, puncte de inflexiune, tensiuni și intensități care au marcat indelebil istoria României acestor 25 de ani. De ce este important înțelegerea fenomenului politic românesc? Cred că semnatarii acestui volum pun în evidență câteva motivații esențiale pe care le voi numi contexte:

1.Primul ține de importanța geostrategică a României mai ales după intrarea acesteia în UE și în NATO ca fiind unul dintre avanposturile europene la granița estică. România se învecinează cu Ucraina aflată la această dată într-un conflict militar cu Rusia pe care președintele ei, Valdimir Putin, a împins-o într-o operațiune de refacere a unității entității politice numite Uniunea Sovietică prin orice mijloace încâlcând tratate și sfidând organismele internaționale și jocul democratic. Contextul care se configurează este cel al unui nou război rece, România jucând rolul de frontieră cu o zonă de desfășurare a unui conflict militar.

2.Un alt context îl reprezintă România ca experiment al unei dificile tranziții de la un stat dictatorial până în 1989, cu o revoluție sângeroasă încheiată cu execuția cuplului dictatorial format din Nicolae și Elena Ceaușescu la un stat democratic. România a traversat etapele intermediare de capitalism sălbatic și resurecție a extremismelor de dreapta și de stânga către o consolidare a democrației și implicit a instituțiilor statului. Ceea ce Sorin Alexandrescu numește cu titlul unei cărți Paradoxul român se oferă ca material de studiu și reflecție cu privire la impactul pe care pachetul de reforme propuse la nivel european, dar și presiunea instituțiilor europene asupra celor românești l-au avut în modernizarea și democratizarea țării. Chiar dacă ar fi poate exagerat să vorbim de o l’exception roumaine, în temeiul interogațiilor ridicate recent de Lucian Boia în De ce este România altfel?, România reprezintă un studiu de caz revelator pentru dificultățile recuperării democratice a unui stat totalitar.

3. Un al treilea context tot extern , dar în cadrul UE și NATO, îl oferă cazul Ungariei lui Viktor Orban, caz al unei ”democrații neliberale” care reprezintă un stadiu de tranziție către un stat dictatotrial și cazul Greciei lui Tsipras, care a refuzat o politică de austeritate precum și respectarea angajamentelor făcute pe piețele financiare europene, țară care se află în proximitatea colapsului economic și a ieșirii din cadrul UE. Dezastrul Greciei măsoară și incapacitatea întregului organism politico-economic al Uniunii Europene. Recenta adoptare a unei soluții de compromis nu elimină numaidecât dificultățile Greciei care sunt consecințele populismului și demogiei duse până la ultimele consecințe de către stânga elenă și ”provindențialul” președinte Tsipras. De menționat că România a asumat o politică de austeritate care a afectat întreaga populație a țării, fapt care a permis ieșirea din criză, cu costuri dramatice în plan uman și cu asumarea unor costuri politice pentru președintele țării și partidul aflat la guvernare la acea dată.

4. Cel de-al patrulea context este românesc, cel al încercărilor repetate din partea unora dintre forțele politice concretizate la un moment dat în aliața USL de a deraia garnitura de pe șinele democrației, de a suspenda regulile democratice în vederea obținerii unei hegemonii care a apropiat periculos România de tentația și posibilitatea dictaturii. Mă refer la lovitura de stat din 2012 cu concursul majorității parlamentare, lovitură de stat excelent analizată în recenta carte a lui Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, carte apărută la editura Humanitas.

5. Ultimul context de discuție relevant este unul ideologic și face referire directă la dubla moștenire totalitară, fascistă și comunistă, cu corolalrul esențial al Holocaustului și la felul în care memoria pune în joc posibilitatea de a utiliza această experiență în beneficiul cetățenilor făcând irepetabile opțiunile totalitare.

Ar mai trebui menționat faptul că acest volum este dublu-orientat, către un public străin, devenind un instrument realmente eficient pentru științele politice la nivel internațional și analizând cazul românesc la cel mai înalt nivel de comprehensiune, dar și către publicul românesc căruia îi oferă un model de analiză politică. Am ales să ilustrez cu câteva dintre studiile de caz importanța acestui volum, cu mențiunea că toate studiile merită aceeași atenție din partea cititorilor.

Katherine Verdery apelează la ceea ce poartă numele de istorie orală, chiar dacă este vorba de corespondență privată pe care o pune în circulație păstrând confidențialitatea în ceea ce privește numele semnatarilor. Corespondența pe care ne-o pune la dispoziție vizează două momente, cel de maximă temperatură emoțională al revoluției și un moment care nu este îndepărtat în timp, dar care înregistrează scindarea societății românești prin încercarea din partea FSN-ului, transformat peste noapte în partid politic, a unei restaurații sub bagheta liderului său marcant, Ion Iliescu. Încercarea lui Katherine Verdery este semnificativă ca miză, nu este vorba de a lista opinii diferite despre un eveniment anume, ci de evidențierea la origine a unei faliei care caracterizează societatea românească postdecembristă în inima ei. Chiar dacă schimbarea era dorită de majoritatea românilor, pentru foarte mulți dintre ei ea nu a depășit cadrul obținerii unui pachet minimal al unei bunăstări moderate care odată satisfăcute ar fi creat cu un cuvânt care a făcut carieră la vremea lui, ”consens”. Corespondeța relevă o serie de scenarii interesante, unele dificil de verificat, de predicții politice parte a unui efort de raționalizare a tensiunilor politice care iau naștere imediat după revoluție. Sunt interesante o serie de disocieri între ”dizidenți centriști”, cu legături puternice în Partidul Comunist Român și parte a istoriei lui, Brucan, Bârlădeanu, Mazilu, Ion Iliescu, care își doresc o restaurație nu o revoluție; dizidenți ex-centriști precum Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Doina Cornea, Ion Caramaitru și o a treia categorie reprezentată de oameni care s-au aflat la fața locului, demonstranți curajoși. Observarea acestor categorii inițiază o formă de gândire politică incipientă, ea va evolua în cadrul unor organisme civice precum GDS sau Alianța Civică ulterior și for constitui premisele coagulării societății civile.

În excelentul lor studiu, Coming to Terms with the Communist Past, Vladimir Tismăneanu și Marius Stan reflectează cu privire la felul în care societatea administrează propriul trecut, felul în care se configurează instituțional o formă de memorie asociată discursului istoric. Este vorba aici de istoria recentă, istoria celor aproape patru decenii și jumătate de comunism. De asemenea, raportul dintre memorie și istorie presupune istorizarea și metabolizarea traumei astfel încât să includă responsabilitatea morală și reconsiderarea demnității umane, cu alte cuvinte o memorie ca instrument educațional. Pe de altă parte, memoria trebuie considerată ca element activ, o memorie care presupune o înțelegere și un studiu sistematic a evenimentului istoric. Această construcție la nivel instituțional presupune angajarea împotriva unei amnezii instituționalizate. Dincolo de configurarea cadrului politic european pentru punerea într-o ramă a reflecției etice a unei istorii traumatice, cadru care oferă repere reliabile societății românești, cei doi politologi analizează situația din România în această privință și apelează la un studiu de caz, cel pe care l-a reprezentat Comisia Prezindențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, comisie condusă de profesorul Vladimir Tismăneanu. În baza raportului prezentat de Vladimir Tismăneanu, raport care a reunit o mare parte dintre cele mai prestigioase voci ale elitei intelectuale și societății civile deopotrivă, președintele Traian Băsescu a condamnat în mod oficial, pe data de 18 decembrie 2006, în Parlament, regimul comunist din România drept ”criminal și ilegitim”, un fapt istoric care devine o bornă esențială pentru reconsiderarea și recuperarea istoriei recente. Institutul de Investigație a Crimelor Comunismului (IICCR) condus de Marius Oprea și ulterior IICCMER (Institutul de Investigație a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc) condus de Vladimir Tismăneanu au îndeplint un rol important în stabilirea caracterului criminal al regimului atât printr-o vastă operațiune de documentare și cercetare în arhivele CNSAS, cât și prin arheologie forenzică menită să stabilească victimele unor execuții sumare în perioada stalinizării forțate din timpul lui Gheorghe-Gheorghiu Dej. Așa cum o subliniază cei doi politologi, Raportul comisiei prezidențiale a revitalizat un principiu de responsabilitate (the principle of accountability), accentuând importanța dimensiunii moral-simbolice a actului de justiție și nevoia unei noi solidarități (new solidarity) cu precădere la nivelul societății civile. În fapt, Raportul a oferit o radiografie explicită și bine documentată a patologiei politice pe care a reprezentat-o comunismul românesc, aducând o contribuție esențială la ”crearea unei memorii colective, transnaționale a crimelor comunismului într-o Europă unită.”

Tom Gallagher realizează o frescă a celor 25 de ani de tranziție prin radiografia pe care o face social-democrației românești în studiul său, Unsocial Democrats. The PSD’s Negative Role in Romania’s Democracy. La o primă vedere, ai putea spune că Tom Gallagher realizează în mic o istorie a Partidului Social Democrat, înregistrând principalele etape pe care le-a parcurs și contribuția fiecăruia dintre liderii lui la consolidarea sau fragilizarea sa. În fapt, studiul său se referă la capitalizarea nu numai simbolică a ”moștenirii” pe care Partidul Comunist i-a lăsat-o acestui partid constituit în urma imploziei regimului și structurilor sale din teritoriu după Revoluția din Decembrie. În fapt, urmărind evoluția acestui partid pe scena politică românească, Tom Ghallagher realizează o radiografie a tranziției societății românești către o democratizare împotriva intereselor unei cleptocrații formate în interiorul acestui partid și având o agendă alternativă sau chiar opusă europenizării țării. Inevitabil, această istorie se scrie cu figurile marcante ale liderilor politici precum cea a lui Ion Iliescu, Adrian Năstase, o figură tranzitorie (a transient figure), Viorel Hrebenciuc, o eminence grise a aranjamentelor de tot felul și ultimul, dar nu cel din urmă. Victor Ponta, ”micul Titulescu”, a cărei carieră ministerială care se apropie de sfârșit a debutat cu un imens scandal de plagiat. Ofensiva împotriva corupției începută prin întărirea Justiției și a instituțiilor aferente în timpul celor două mandate ale lui Traian Băsescu a condus către o vulerabilizare și destructurare a rețelei de complicități extrapartinice și a sistemului clientelar. Tom Gallagher trece în revistă fiecare moment important al acestui conflict angajat de instituțiile statului cu sistemul corupt cu lovituri marcate de o parte și de alta, proces care se află în plină desfășurare. O altă concluzie esențială a eseului lui Ghallagher este că Partidul Social Democrat, cel mai longeviv și mai important partid pe scena politică românească, infirmă atât prin măsurile luate de-a lungul timpului, cât și prin nivelul extrem de ridicat de corupție din interiorul său o reală propensiune pentru social-democrație. Într-un fel, Tom Ghallagher demonstrează în ce măsură moștenirea comunistă este transferată eșalonului doi și trei de oameni ai partidului transformați în oligarhi sau baroni ai acestui Partid-Stat.

În Romania’s Commitment to the Rule of Law, Dennis Deletant oferă o retrospectivă a celor 25 din punctul de vedere a reinstaurării domniei legii (rule of law) în raport cu ceea ce a însemnat moștenirea lăsată de comunism la nivel legislativ, și anume, o confuzie legală (legal confusion). Nu este vorba atât de lege ca atare, cât de o justiție de tranziție (transitional justice) bazată pe un vid legislativ, pe un sistem a-legal mai degrabă decât ilegal, ceea ce a permis apariția unui sistem clientelar foarte puternic, similar mafiei italiene. De la justiția din stradă cu cele trei năvăliri ale minerilor cu titlul de apărători ai democrației la încercarea unei coup d’état în 2012, culminând cu marțea neagră, Dennis Deletant relevă parcursul accidentat al intrării în legalitate a României postcomuniste, a unei reforme structurale dificile a justiției, a mecanismelor prin care Justiția și-a recăpătat rolul esențial pe care trebuie să-l joace în orice stat democratic cu referire la principalii actori politici responsabili fie de întărirea, fie de subminarea ei.

Unul dintre cele mai interesante studii, aș zice unul inedit, vine din partea Laviniei Stan și a Dianei Vancea: House of Cards. The Presidency from Iliescu to Băsescu. Cele două cercetătoare analizează prestația celor trei președinți postdecembriști pornind de la background-ul formării lor politice, dar stabilind și o serie de criterii pe baza cărora este evaluată activitatea politică a celor trei președinți: de la mesajele transmise Parlamentului la numirea sau retragerea judecătorilor și procurorilor, de la amestecul în scandalurile publice la vizitele oficiale realizate în țările europene sau non-europene, de la numărul de tratate internaționale semnate la numirea sau retragerea de ambasadori etc. În absența informațiilor de pe site-ul administrației prezidențiale, dar și în absența unei disponibilități pentru dialog și livrare de informații din partea instituției prezidențiale, cercetarea întreprinsă de Lavina Stan și Diane Vacea s-a dovedit una dificilă. Ea este, totodată, prima încercare de acest fel care adună și ordonează informația, oferind un examen interesant pe baza sistematizării ei și o nouă perspectivă a ceea ce a însemnat instituția prezindențială în toți acești ani. Avem și o analiză de sistem amănunțită a republicii semiprezidențiale românești unde ”prerogativele constituționale încurajează paternalismul și autoritarismul” sau, altfel spus, conferă ”președintelui prerogativele constituționale care-l fac cel mai puternic membru al executivului și o forță de care Parlamentul să țină cont.” În acest sens al unui accentuat cadru personalist pe care-l face posibil cadrul politic românesc, cele două cercetătoare stabilesc și profilurile celor trei președinți, Ion Iliescu și Emil Constatinescu sunt președinți ai continuității (presidents of continuity), Traian Băsescu este un președinte al rupturii, al schimbării radicale (the president of radical change). Ion Iliescu a fost un președinte al uitării (the president of forgetting), ”expert in chiaroscuro”, Emil Constantinescu un președinte spectator (a president-spectator), ”president of delaying”, iar Traian Băsescu un președinte-jucător (president of action). Într-adevăr, avem în acest studiu un adevărat House of Cards românesc supus reflecției politice, cu concluzii care ar putea fi utile pentru actualul președinte al României, dacă pe lângă scris ar fi avea timp să și citească.

Concluziile pe care le pune acestui volum Monica Ciobanu constituie un eseu în sine și o sinteză binemeritată a unei analize multidisciplinare de studiile etnice, geografice, de gender, feministe, media strânse sub cupola reflecției socio-politice. Totodată, așa cum remarcă Monica Ciobanu avem tabloul unei democrații incomplete (incomplete democracy), dar care, din fericire, a încetat să mai fie o democrație originală, așa cum o statua Ion Iliescu în anii ’90. Cazul românesc oferă un teren de studiu și observație pentru societățile de tranziție, postdictatoriale, în particular postcomuniste, ale Europei de Est pe care cercetătoarea le structurează pe trei mari paliere: a) moștenirile trecutului care interpenetrează atât instituțile statului, cât și cultura, b) efectul reformelor impuse din afară societății românești, c) inadecvarea modelelor teoretice aplicate democrațiilor occidentale în cazul României postcomuniste. Cocluziile constituie,a stfel, o premiză de regrupare și regândire nu doar a acestor perspective pe care studiile românești le aduc în primplan, dar și a felului în care putem evolua democratic într-o Românie nouă, mai apropiată de o democrație reală.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *