Dialog exclusiv LaPunkt între Andrei CORNEA și Cristian Pătrășconiu
Cristian PĂTRĂȘCONIU (C.P.): Ce ar fi spus Constantin Noica dacă ar fi văzut ori dacă ar fi aflat că scrieţi roman?
Andrei Cornea (A.C.): Nu ştiu…, poate m-ar fi certat – ar fi zis, uite, te ocupi de prostii… Poate, dimpotrivă, s-ar fi amuzat. Adevărul este că eu însumi nu aş fi pariat pe aşa ceva, în urmă cu doi ani de zile. Prin urmare, mă aştept ca oricine să fie mirat.
C.P.: De ce roman? Ba chiar, cum mi-ați spus nu de mult, „la tîrg lansez un roman; şi încă un roman mistic”…
A.C.: De ce roman? Adevărul este că de vreo doi-trei ani am tot mai acut sentimentul că eseurile pe care le scriam, studiile despre antichitate, despre filosofie, sînt citite de tot mai puţini oameni. Suntem într-o zodie nefastă a culturii umaniste; pare-se că nu numai noi, dar la noi declinul este accentuat de faptul că tot mai mulţi tineri nu sunt interesaţi de cultură. Şi atunci, m-am tot gîndit: ce ar trebui să fac aşa încît să îmi măresc numărul cititorilor? Am văzut că se practică genul acesta de cărţi, hai să le spunem, de semi-popularizare. Mă gîndesc, spre pildă, la cartea lui Steven Greenblatt –„Clinamen”. Şi m-am gîndit să încerc şi eu ceva asemănător. Citisem ceva despre Şabatai Ţevi şi eram entuziasmat de povestea respectivă. Am citit mai mult și apoi m-am apucat de scris, fără să ştiu prea bine unde o să ajung. Şi a ieşit acest roman.
C.P.: În biografia dumneavoastră intelectuală, acest roman este un eveniment neprevăzut? Ar putea urma şi alte texte de proză mai lungă? De proză scurtă au mai fost…
A.C.: S-ar putea, da. Mă gîndesc deja la a repeta experienta care mi s-a părut a fi foarte plăcută în sine.
C.P.: În ce sens plăcută?
A.C.: Plăcută pentru că îţi dă libertate. Nu e un studiu ştiinţific legat de adevăr sau, să zicem aşa, măcar de plauzibilitatea mare a ipotezei. Calapodul e mult mai strîmt într-un studiu. Trebuie să ai dovezi, să pui note, referinţe. Dimpotrivă, în roman eşti foarte liber. Poti scrie ce vrei. Condiţia, sigur, este să te ții de regulile genului. Altminteri, nu eşti condiţionat; de aici, sentimentul de libertate despre care vorbeam. De ce roman? Iată: ca un exerciţiu de libertate.
C.P.: Ce anume v-a provocat la personajul în jurul căruia ați construit acest roman?
A.C.: Personajul este cunoscut istoricilor religiilor, mai ales celor care au studiat iudaismul premodern și modern. Ce m-a interesat și ce m-a provocat mai ales nu a fost numai partea aventuroasă și stranie a acestui personaj devenit Mesia pentru sute de mii, poate milioane de evrei care au trăit în jurul Mării Mediterane. Am pornit de la problema credinței. Mai precis, de la constatarea că o credință se sprijină pe picioare proprii. Nu pe adevăr, nu pe ceva solid, exterior ei; ci, cum spuneam, pe picioare proprii. Există cît există, modifică complet viziunea respectivilor; pe ceilalți, pe cei care nu cred îi lasă netulburați. Și așa se întîmplă cu toate credințele. În acest roman, apare un paralelism între credința în Șabatai Țevi și credința în comunism. Ambele persistă să existe chiar și împotriva faptelor și a dezmințirilor pe care le aduce istoria. De aici am plecat: de la stranietatea credinței. Mă refer la credințele tari, la ceea ce în engleză se cheamă faith, nu belief.
O altă chestiune care m-a preocupat cînd am scris acest roman a fost aceea a identității și a numelor. Personajele principale (Șabbatai, Sara) își schimbă numele odată cu religiile. Iar numele este o marcă a identității. Trăim în dependența celor care ne dau numele – într-un fel ei ne controlează prin asta pentru că ne impun identitățile! Iar deasupra tuturor este Numele lui Dumnezeu, așa-numita Tetragramă, pe care Șabbatai Țevi o pronunță în public, împotriva interdicției rabinice, încercînd într-un fel, ca un eretic ce era, să-l controleze pe Dumnezeu și să precipite mîntuirea.
Și, în sfîrșit, poate cea de-a treia temă: a timpului. Mai precis: a timpului recurent. A faptului că întîmplările esențiale nu își găsesc pînă la urmă un sfîrșit definitiv. Ele revin, reîncep și nu se pot termina niciodată.
C.P.: Cum scrieţi – lejer, greoi? De mînă, la computer?
A.C. Scriu la computer, de regulă. Am început prin a scrie la maşina de scris încă din facultate şi, foarte repede, am renunţat la schiţe de mînă prealabile. Prin urmare, am trecut uşor la calculator. În general, scriu uşor; ceea ce nu înseamnă că, uneori, nu îmi ia destul de mult să scriu o pagină. Uneori, pot să stau la o pagină o săptămînă întreagă, iar alteori, pot scrie 20 de pagini într-o zi. Nu am o normă. Evident, cînd ajungi să scrii în fiecare săptămînă cîte un articol, plus alte lucruri – după un timp, scrisul în sine devine rutină. Ajungi să scrii aproape şi în somn.
C.P.: A propos de articolele săptămînale: cum puteţi să scrieţi despre fiinţă, despre nefiinţă, despre Platon ori Plotin, dar şi despre Becali, Ponta şamd?
A.C.: E foarte simplu: cei din urmă intră în categoria nefiinţei! … N-am încotro: trebuie să trec la la „neființă la ființă”.
C.P.: Cum?
A.C.: Secretul meu (rîde). Trec – pentru că sunt nevoit să o fac. Şi m-am obişnuit să fac asta. Realmente, am ajuns să practic – cu excepţia poeziei şi a teatrului – destule genuri în proză. De la mici schiţe, „parabole”, pînă la articole de presă, traduceri din greacă, studii ştiinţifice sau eseu. Şi, iată, un roman… După un timp, te simţi bine să schimbi registrele.
C.P.: TREBUIE să scrieţi despre „clasicii” din a doua categorie, invocaţi de mine?
A.C.: Ca să fiu sincer, nu aş scrie întotdeauna. Dar, pe de altă parte, mă sună de la revistă la telefon. Şi eu sînt legat de revista 22, de destinul ei şi nu mă pot sustrage. Deși scriu pe gratis, asta spre știința celor care mă cred un „băsist cumpărat”. Fac un fel de muncă civică.
C.P.: Vă ajută Platon să mergeți pe „umbrele” unor Becali, Ponta şamd?
A.C.: Da şi nu. Iniţial, în anii 90, am avut un uşor avantaj. Pentru că autorii cu care mă ocupasem sau cu care încă mă ocupam – gen, Platon, Aristotel…- te introduc în problematica politicii. Politica, totuşi, a fost acolo, în Grecia antică, inventată – şi cu părţile ei bune, şi cu părţile ei rele. Şi ea se regăseşte şi azi – cu disputele şi discuţiile de context. Pe de altă parte, iau un exemplu la întîmplare, nu aş putea spune că fără Platon nu poți scrie despre Ponta.
Nu e mai puţin adevărat că generaţiei mele i s-a întîmplat acest lucru: a trebuit să trecem, în 1990, direct de la scrisul în publicaţiile regimului comunist – de obicei, publicaţii culturale, dar fără politică, cel mult cu „şopîrle”– la o presă liberă, politică, fiindcă nu era altcineva cine să o facă, angajîndu-se de partea reformelor și împotriva postcomunismului…Şi a trebuit să învățăm pe parcurs meseria de jurnalist sau publicist. Unii s-au ţinut de ea şi s-au perfecţionat, alţii au renunţat după un timp. După care a venit o generaţie nouă de jurnaliști, deja formată în mediul propriu. S-au schimbat lucrurile…
C.P.: În bine, în rău?
A.C.: Sub raportul tehnicii şi al profesionalizării, în bine. Dar cu mari cusururi de natură etică – aşa cum se ştie prea bine.
C.P.: Atunci, către publicistica aceasta angajantă, aţi spus că a trebuit să veniţi pentru că nu era variantă de rezervă. Dar, dacă dăm timpul şi mai în spate, mult mai în spate: ce v-a făcut să veniţi către Platon, grecii vechi şamd? Ce v-a împins către lumea aceasta – fascinantă şi îndepărtată?
A.C.: A fost foarte simplu: în general, viaţa mea de intelectual a fost una de somnambul.
C.P.: Adică?
A.C.: Adică, nu am făcut ceva deliberat. Nu am avut, cum se zice astăzi, un „proiect de viaţă”. Dacă vreţi, singurul proiect a fost să fac, cît de bine pot, ceea ce fac. Iniţial, am studiat istoria artei şi mă pregăteam să mă specializez în artă bizantină şi medievală românească – şi, din acest motiv, ca să am nişte instrumente de lucru, m-am apucat să învăţ greaca veche şi latina. După care, m-a pasionat acest studiu, m-am înscris la facultatea de limbi clasice. Apoi, am intrat în „bătaia” lui Constantin Noica. El dorea să îşi mărească echipa de traducători din Platon. În felul acesta am ajuns la Platon. Am rămas acolo…
C.P.: Şi nu veţi mai ieşi…
A.C.: Complet nu voi mai ieşi! Nu mai poţi ieşi din Platon!
C.P.: De ce nu mai poţi ieşi din Platon? De fapt, de ce nu mai poţi ieşi dintr-un mare gînditor, dintr-un mare spirit?
A.C.: Probabil că sînt două motive principale. Unul, că la fiecare lectură, mai descoperi ceva, te mai provoacă să te gîndeşti la ceva nou. Sau citeşti altceva care te trimite la el. Cum a spus un gînditor: toată filosofia europeană constă în note de subsol la Platon. E o exagerare, dar nu excesivă.
Al doilea motiv, pentru mine, e mai prozaic. Noi încă nu avem astăzi, în România, o ediţie completă a operei lui Platon, bine adnotată și prezentată. Există volumele care au apărut cîndva la editura Ştiinţifică și Enciclopedică, care sunt de regulă corect traduse, însă, uneori, aparatul critic lasă de dorit. Există o mare inegalitate între volume. Şi, oricum, sînt traduceri vechi – de acum 20-40 de ani. Mai există încă cîteva traduceri disparate, ulterioare. Pe scurt nu avem o versiune completă, unitară, coerentă, accesibilă a întregii opere a lui Platon. Orice cultură care se respectă trebuie să aibă aşa ceva.
C.P.: V-ar tenta să faceţi aşa ceva?
A.C.: M-am gîndit la asta. Nu m-am decis. Poate că da…
C.P.: Citiți des Platon? Recitiți?
A.C.: Nu aș putea spune că stau toată ziua să recitesc Platon. Dar o traducere de amploare ar fi o bună ocazie pentru o relectură. În ultimul timp, m-am ocupat mai mult de Epicur – și există un volum masiv, cu fragmentele epicurene antice, care stă să iasă.
C.P.: Cum mențineți ceea ce am putea numi “condiția intelectuală” pentru limba greacă?
A.C.: Traducînd. Ca moment de relaxare după roman, m-am apucat să traduc o piesă de Aristofan. Pentru limba greacă, e un exercițiu extraordinar. Este delicios Aristofan. Frumos, interesant, uneori foarte actual. De exemplu, piesa pe care o lucrez acum este una, așa-zicînd, feministă: cum ar fi dacă femeile ar lua puterea, ce s-ar putea întîmpla? Totul este foarte politic și foarte actual. Sînt și obscenități acolo – care au sensul lor, nu sînt gratuite cum vedem în literatura actuală. E un alt registru al limbii decît cel al filosofiei. Nu știu cîte cuvinte am întîlnit care înseamnă „a pocni”, „a lovi”, „a bate”, ”a plezni”…
C.P.: Ce v-a spus Constantin Noica prima dată cînd l-ați întîlnit?
A.C.: Nu îmi amintesc exact primele cuvinte. Știu că am avut o întîlnire cu el împreună cu prietenul Radu Bercea și cu Gabriel Liiceanu. Era la locuința lui Gabriel Liiceanu; acolo a venit și Noica. Am discutat despre una, despre alta; ne-a dat niște pagini de xerox, pentru tradus, de probă, dintr-un comentator neoplatonic.
Dar am și o poveste care îmi vine acum în minte, o întîmplare cu Noica. Nu știu dacă e cea mai miezoasă, dintre cele la care am fost martor, dar e semnificativă. Ne întorceam spre București de la Păltiniș. Eram tot cu Radu, cu Constantin Noica și cu soția mea. Veneam cu un Trabant, înghesuiți toti în el; Noica, în față, ca să își poată pună cît de cît confortabil picioarele, el fiind înalt. Radu conducea; am plecat de la Sibiu, am luat-o pe Valea Oltului. Pesemne că era prin 1985, sau cam așa ceva. Radu, foarte prudent, se înarmase cu o canistră de benzină în plus – poate că știți, în acea vreme era o criză teribilă de carburanți, erau celebrele cote și așa mai departe. Mergeam pe Valea Oltului, am ajuns la Râmnicu Vâlcea, apoi am luat-o spre București. Noica ținea să ne oprim și să mîncăm undeva pe drum, la un restaurant, dar a fost imposibil: tot drumul n-am găsit nimic acceptabil de mîncare. Noica însă ne tot făcea teoria, ca să ne mai încurajeze pesemne – sau așa credea el că asta ne încurajează, spunîndu-ne că „socialismul se va salva prin cultură”. Mă rog – noi încercam să îl contrazicem modest, pe principiul că, totuși, „cultură, cultură, dar mai trebuie să și trăiești”! Am ajuns tot vorbind așa aproape de București și, undeva pe stînga, s-a văzut o coadă uriașă de mașini, la benzină. Se lungea, nu exagerez, pe kilometri întregi. Și atunci, Noica întreabă – ce e asta? „E coada la benzină”, i-am spus noi. Noica privește, tace un timp, după care zice: „nu știu dacă o să se mai salveze…”
C.P.: Puțin mai înainte ați adus în discuție “zodia nefastă a culturii umaniste”. Astăzi, Constantin Noica ar fi spus așa ceva sau ceva asemănător?
A.C.: Da, ar fi zis: v-am spus eu că aici se va ajunge, că aici ne va duce consumismul…
C.P.: Untul și…
A.C.: Da, untul și cultura. Ne-ar fi spus: am avut dreptate; lumea nu mai citește, se uită prea mult la televizor, pierde vremea pe Facebook, oamenii nu se mai ocupă de lucruri cu adevărat serioase, se dizolvă în nesemnificativ.
C.P.: Putea fi altfel?
A.C.: Nu știu. Nu cred. Îmi vine să fiu hegelian și să spun că ce e real e și rațional. Nu are sens să discutăm cum ar fi putut să fie. Luam act. Aici suntem! E clar: sîntem dependenți de niște gadgeturi, apoi, de un tip de societate care ne îndeamnă să facem niște alegeri mai degrabă decît altele și care ne pune la dispoziție prea mult, mai mult decît putem să asimilăm. Nimeni, desigur, nu te oprește să citești lucrurile cele mai remarcabile care apar și care sînt, fără discuție, mult mai accesibile decît ar fi fost, pentru România, cu 2-3 decenii în urmă. Dar mulți nu o vor face niciodată.
C.P.: Putem spune, în acestă linie de discurs, că performanța este compatibilă cu un anumit tip de austeritate?
A.C.: Nu. Performanța nu poate avea loc dacă e prea mare austeritatea, dacă nu ai, de pildă, biblioteci bune. Noi, în perioadele de mare austeritate cum îi spuneți, încercam să facem ce putem, dar eram conștienți că ne lipsesc foarte multe lucruri și, cînd am ieșit din văgăună, am constatat odată în plus că așa stăteau cu adevărat lucrurile, ba chiar mai rău decît bănuiam.
C.P.: Dar, pentru a fi performant în acestă lume, ce trebuie să faci, ce trebuie să refuzi?
A.C: Nu aș vrea să dau lecții. Dar m-am gîndit ce aș fi făcut eu dacă aș fi avut, să zicem, 15-20 de ani. Nu e simplu. Aș fi fost cu siguranță tentat să fac o specializare în străinătate, poate chiar să rămîn acolo, măcar pentru o vreme, să văd cum merg lucrurile. Dar e foarte greu de spus ce anume aș fi făcut. Omul are multe potențialități și, cum vă spuneam, pe mine m-au pasionat multe lucruri de-a lungul timpului. M-au pasionat artele, sculptura, desenul – cînd eram copil și adolescent. Poate mă apuc din nou, cine știe.. (rîde). M-au interesat și mă interesează chestiunile de știință, de fizică, astronomie. Citesc cu mare plăcere cărțile publicate în colecția de care se ocupă Vlad Zografi la Humanitas.
C.P.: Și eu sînt fan al lor…
A.C.: Sînt unul dintre cititorii înverșunați ai acestei colecții și cred că nu i se face publicitate pe cît ar merita-o.
C.P.: Ce pot spune anticii, mai ales grecii vechi, unor tineri de astăzi? Ceva esențial, fundamental…Nu sînt prea vechi, prea demodați?
A.C. Desigur că nu orice se întîmplă acum poate fi explicat prin apelul la antici. Dar sînt multe altele care se leagă. Doar un exemplu: discuția de acum despre noile mijloace de comunicare, despre internet, despre cum e online-ul față de tipar – parametrii acestei discuții se regăsesc încă din antichitate. Într-o altă formă, desigur, în dezbaterea din dialogul Phaidros despre scriere și oralitate. Aceeași problemă fundamentală, de fapt: evoluția tehnologică în transmiterea cunoașterii are și avantaje, și dezavantaje. Ce cîștigăm, ce pierdem, ce alegem? E o dezbatere care s-a purtat acum două mii și ceva de ani și care e din nou actuală. Culmea este că această dezbatere a redevenit actuală în momentul apariției acestor medii noi, mai ales odată cu internetul și cu democrația specifică acestui nou mediu.
La fel se întîmplă, desigur, și în chestiuni de politică.
C.P.: Chiar vreau să vă întreb: ce pot spune grecii vechi grecilor de astăzi? Unul dintre cele mai perverse argumente cu care ies în față populiștii de astăzi din fruntea Greciei și releele lor cultural-ideologic-mediatice cînd cer să fie lăsați în pace este acesta: grecii vechi au inventat democrația…
A.C. Da, ei au inventat democrația, dar se uită că tot ei au inventat și demagogia. Și „demagogia” este tot un cuvînt grecesc. Platon, Tucidide și Aristotel le-ar transmite, cu siguranță, să se ferească de demagogie și populism. Toți trei criticau democrația ateniană pentru aceste motive. Pentru ei, democrația ateniană era un regim corupt, demagogic și care cădea din rău în mai rău pentru că nu asculta de Lege. Astăzi am spune că era un regim anti-constituțional. Mereu, poporul se aduna, fiind stârnit de demagogi. Se ghida după impulsuri de moment pe care le sădea și întreținea manipularea demagogică. Rezultatul a fost condamnarea la moarte a lui Socrate și dezastrul în războiul peloponeziac, iar Atena a încetat să mai fie o mare putere. Și, în mai puțin de 100 de ani, Grecia – în întregul ei – a ajuns dominată de Macedonia și și-a pierdut libertatea.
Vorbeam mai înainte de Aristofan. Nu întîmplător după el, Comedia Veche – comedia politică, adică – dispare. Va mai exista doar comedie de moravuri. Viața de familie, viața personală, moravurile – astea pot fi satirizate în continuare. Dar politica nu mai poate fi satirizată, pentru că în frunte este un despot care îți taie capul. Și care nu are umor.
C.P.: Cum își împarte timpul de studiu, de publicat, de reacții publice intelectualul Andrei Cornea? Reformulat: cât și cum anume sînteți intelectual public? Cît și cum anume intelectual preocupat de, iau la întîmplare, greacă veche, de problema ființei și a neființei?
A.C.: Nu am o rețetă. Trec de la una la alta. Uneori trebuie să fac ceea ce fac. Și cred că face bine asta. Nu pot rămîne mereu în aceeași arie de preocupări. Dar de obicei, scriu dimineața. Sînt bucuros dacă îmi iese o pagină sau o jumate de pagină și, dacă simt că lucrurile merg, că sună bine, nu forțez. Eu scriu după inspirație, nu după disciplină. Nu sînt un tip disciplinat.
C.P.: Ei, nu sînteți?!
A.C.: Singurul lucru pe care îl fac disciplinat, pentru că acolo nu se poate altfel, este la traduceri. Acolo, dacă vrei să termini o traducere, mai ales o traducere lungă – Plotin, spre pildă – este necesar să fii disciplinat. Zilnic trebuie să livrezi ceva.
C.P.: Cît dați – și acum reiau un titlu al unei carți pe care ați publicat-o – “umbrei” și cît „realității” în viața dumneavoastră? Prin “umbră” înțeleg politică…
A.C.: Amîndouă sînt, de fapt, realități. Pe planuri, desigur, diferite. Dar au, fiecare, importanța lor. Nu e vorba de timp. În general, articolul politic îl scriu duminica, constrîns de evenimentele comentate și de termenul de predare la revistă. Iar în rest, pentru alte tipuri de texte – cînd pot, cum pot, cît pot. Nu am normă. Sînt cumva un om fericit – un om care nu are distincția între hobby și muncă. Munca pe care o fac este hobbyul meu și viceversa. Fac ceea ce îmi place.
C.P.: O întrebare frivolă, legată de hobby-uri: în afara hobby-urilor culturale la care ați făcut trimiteri, ce alte hobby-uri aveți? Ceva ne-cultural…
A.C.: Asta e – că nu prea am. Fotbal nu am jucat. Tenis am jucat puțin, în adolescență. Plete am avut, dar nu am fost rocker. Uneori mă plimb cu bicicleta prin Herăstrău. Dar asta nu se poate numi hobby.
C.P.: Ați scris o carte minunată – este una dintre cărțile mele favorite, în ierarhia lecturilor personale din ultimii ani – despre libertate și miracolul libertății. De ce, cum spuneți dvs în subtilul, libertatea este “o făptură neverosimilă”?
A.C.: Ideea este simplă. Contrar unei tradiții care spune că omul este o ființă liberă și care își dezvoltă libertatea pe măsură ce evoluează în societate – se îndreaptă spre tot mai multă libertate, vezi concepția hegeliană -, eu spun invers: chiar dacă, într-o anumită măsură, libertatea sporește, aceasta se întîmplă nu în direcția naturii, ci împotriva naturii. Este o dificultate fundamentală nu doar să ajungi, ci și să rămîi liber. Uneori oamenii se eliberează de opresiune, dar, relativ repede, cad înapoi într-o formă sau alta de servitute, chiar dacă nu își dau seama întotdeauna. Or asta determină ca eforturile pe care trebuie să le facă să fie mereu reluate, așa cum vedem că se întîmplă.
C.P.: De ce e libertatea, de fapt, așa de greu de dus?
A.C.: Este greu de dus pentru că oamenii vor, mai degrabă, altceva. Vor să fie egali, de exemplu.
C.P.: Adică, dumneavoastră spuneți că aceste două idei nu stau pe același nivel…
A.C.: Nu stau pe același nivel. Oamenii vor mult mai mult egalitatea decît libertatea. Apoi, omul este un animal gregar – grupul, unitatea grupului este esențială. Oamenii aparțin de diverse grupuri, mai mari, mai mici. Vor să aibe un status în grupul respectiv. Libertatea înseamnă să te diferențiezi de grup; ceea ce e privit rău – un ins care nu seamănă cu alții e respins, ținut deoparte. Libertatea e, deci, dificil de întreținut. Este aproape împotriva naturii, am spus eu acolo, să fii liber.
C.P.: A fi liber ce anume înseamnă? Care ar fi notele, datele care ar compune, din unghiul dumneavoastră de vedere, nucleul libertății?
A.C.: Libertatea nu e aceeași pentru toți. În plus, libertatea nu se poate sustrage unor condiții. Ea are nevoie totuși și de o anumită egalitate; nu poți fi liber dacă tu, ca stăpîn, ești printre sclavi. Dar prea multă egalitate, cum spuneam, înăbușe libertatea. Apoi, ai nevoie de lege. Nu poți fi liber în afara legilor. Dacă însă legea este dură și totală, atunci ea omoară libertatea. Așadar, ca om liber întotdeauna ești între un prea-mult și un nu-destul. Și aceasta, o dată în plus, face ca libertatea să fie dificilă. Nu poți fi niciodată sigur că o posezi.
C.P.: Cînd credeți că devine cultura mai mult decît o simplă tehnică, decît meserie? Cînd, la limită, ea este, să zicem, terapie?
A.C.: Cînd o faci cu sentimentul libertății. Artistul, scriitorul, în genere creatorul în orice domenii este, de fapt, singurul om liber, atunci cînd produce, cînd creează. De asta și face acele lucruri cu plăcere. Uneori sînt activități foarte dificile, epuizante, care îți ocupă tot timpul, care te obligă la privațiuni de tot felul. Dar acei oameni sunt fericiți, în măsura în care creează.
C.P.: Și atunci – cînd vă uitați în față, cînd proiectați viitorul, prin această lentilă a libertății, ce ați vrea să vedeți? Ce v-ar plăcea să vedeți?
A.C.: Mi-ar plăcea, sigur, să văd mult mai mulți oameni liberi în sensul dat mai înainte. Probabil că lumea lor ar fi mai bună. Dar mă tem că e un vis…
