-Carlos Eduardo Maldonado
Se poate spune, în categorii istorice, că prima oară când umanitatea a văzut mişcarea şi şi-a însuşit-o în consecinţă a fost odată cu burghezia. De fapt burghezia este prima clasă socială care vede mişcarea. Înainte, cu singura excepţie a lui Heraclit – care nu a figurat niciodată în primele linii ale filozofiei occidentale – a primat stabilitatea, liniştea; filozofic spus: fiinţa.
Forma în care burghezia descoperă mişcarea este, prefaţată de Descartes, datorată lui Galileo, Copernic, Kepler şi Newton. Acea mişcare configurează toată modernitatea şi curentul principal al gândirii până în zilele noastre. Ei bine, instrumentele pentru a înţelege şi explica mişcarea au fost calculul – calculul diferenţial şi integral – şi mai târziu statistica (“ştiinţa stării”) cu toate variabilele şi subcapitolele sale în special.
Mişcarea pe care burghezia a văzut-o pentru prima dată în istoria umanităţii occidentale a fost numită: „revoluţii”; şi, mai precis, revoluţii ale sferei celeste. Cu alte cuvinte a fost vorba despre ideea de mişcare ciclică, regulată, periodică. În mod corespunzător, mişcarea a fost conceptualizată în formă de „dinamică”, o expresie care corespunde, propriu-zis, fizicii clasice sau mecanicii cereşti.
Astfel lucrurile, natura, lumea şi societatea au fost ulterior explicate în termeni de mişcări pendulare, sisteme dinamice, cicluri (de exemplu în economie, cicluri de producţie şi cicluri de criză), perioade (probabil perioade de guvernare), şi altele. Drept urmare, mecanica clasică a pătruns în toate ştiinţele care s-au născut în modernitate inclusiv, de atunci încolo, în ştiinţele umene şi sociale. Astfel, în politică, de exemplu, toate conceptele clasice sunt de origine fizică: masă, putere, forţă, mişcare, acţiune-reacţiune, cădere liberă, inerţie. Mai târziu s-au adăugat alte concepte de sorginte fizică precum energia, potenţa, fricţiunea, frecarea şi acceleraţia şi decelerarea, de exemplu; acestea din urmă foarte în vogă în economie şi finanţe în ultima vreme.
După cum se observă, din punct de vedere istoric, mişcarea a fost descoperită de burghezie, dar imediat a fost interpretată în termeni de sisteme fizice – inerţi, prin urmare – pentru care au fost dezvoltate numeroase instrumente de control, predicţie şi manipulare a mişcării. Aceasta configurează istoria care, din secolul XVI vine, grosso modo, până în zilele noastre.
Totuşi, pe numeroase căi, inofensiv, a doua parte a secolului XX a învăţat alte tipuri de mişcare, tipuri care nu erau periodice, ciclice sau regulate. În termeni sociali este vorba despre criza financiară din 1929 până la Blitzkrieg a lui Hitler în al doilea război mondial; de la căderea zidului Berlinului anticipată de Perestroika şi Glasnost până la criza sistemului financiar începând din 1998 cu diversele ei faţete şi expresii: criza PunctCom, hedge funds, subprime, criza sistemului ipotecar, criza datoriei la U.E., a sistemului financiar, criza şi recuperarea ţărilor (PIGS, acronim pentru „porc”): Portugalia, Irlanda, Grecia şi Spania.
Şi asta ca să nu mai vorbim despre criza pe care o reprezintă Cernobâl, Fukushima în Japonia sau cutremurele, tifoanele, uraganele şi tornadele de peste tot din lume, pentru a nu menţiona decât exemplele cele mai cunoscute.
Ei bine, sfârşitul secolului XX şi ce s-a scurs deja din secolul XXI au făcut descoperirea unui tip de mişcare pentru care burghezia, în calitate de clasă istorică, precum şi ştiinţa ei, nu erau pregătite. Este vorba despre mişcări subite, neprevăzute, ireversibile, incontrolabile. Denumirile care se înscriu în această clasă de mişcări sunt deja cunoscute: haos, catastrofe, sisteme non-lineare, sisteme departe de echilibru, reţele complexe, fractali, reţele complexe. Corespunzător s-a făcut descoperirea unei alte categorii, discipline, abordări şi concepte cum ar fi emergenţa, autoorganizarea, inteligenţa „roi” între altele.
În mod evident, începând din anii 1970 şi până acum apare un ansamblu de ştiinţe noi dedicate studiului acestei categorii de mişcări de care nu putea şi nici nu poate să se ocupe burghezia: mişcări caracterizate prin instabilitate, fluctuaţii, turbulenţe, non-linearitate de exemplu.
Tocmai despre această clasă de mişcări se ocupă ştiinţele complexităţii, o categorie de ştiinţe net diferite de ştiinţa clasică sau de modernitate. Mai simplu spus, ştiinţele complexe corespund unei etape distincte a istoriei umanităţii. Nu una care se concentrează pe ordine, echilibru şi stabilitate. Cu atât mai puţin se ocupă de mişcările ciclice, periodice, previzibile şi regulare.
Presa clasică, ştiinţa normală, principalul curent de gândire sau cum s-o fi numind: a) face un act de negare în faţa dinamicilor non-lineare, impredictibile, subite şi ireversibile; sau mai degrabă b) se străduieşte să le explice în termeni de cicluri mai ample sau mai reduse, de mişcări pendulare mai lungi sau mai scurte, şi aşa mai departe.
Criza mondială este, în mod evident, o criză a gândirii; mai departe. A nega evidenţa sau a deturna atenţia de la impredictibilitate şi dinamicile care nu pot fi controlate în vreun fel este obiectul specific educaţiei şi ştiinţei normale şi a adjuvanţilor lor, presa, publicitatea şi propaganda.
Astăzi, precum şi ieri (de exemplu în secolul XIX) convieţuiesc trei curente de gândire, după cum urmează: unele insistă pe ideea de echilibru (= teoriile antievoluţioniste): „nimic nous sub soare şi totul nou sub soare”; „aceeaşi Mărie cu altă pălărie” şi alte expresii asemănătoare. Acestea pledează pentru fiinţa, echilibrul, stabilitatea şi contuinuitatea a ceea ce este neschimbat. Altele văd dinamicile dar le mecanizează şi le explică în mod analitic, şi astfel le pierd din vedere şi sunt incapabile să le înţeleagă şi să le explice. Şi, în final, un al treilea curent îşi asumă sarcina, neabătută, să explice surpriza, noutatea, schimbarea, fluctuaţiile şi instabilităţile, în fine, importanţa impredictibilităţii, şi să beneficieze de această complexitate. Primele reprezintă trecutul. Următoarele, puterea şi status quo iar ultimele precizează ştiinţa revoluţionară şi revoluţia în lume.
Epoca noastră descoperă şi asistă în acelaşi timp la un tip de mişcare niciodată conceput în istoria umanităţii. Mişcarea subită, imprevizibilă, impredictibilă, non ciclică, regulară sau periodică, în sfârşit, o mişcare non lineară. Acestea fiind spuse, mai trebuie să ne îndreptăm privirea spre modalităţile de a explica, înţelege şi beneficia de dinamicile caracterizate de complexitatea crescândă. Fără exagerări, o bună parte din istoria noastră viitoare va depinde de asta.
Traducere din limba spaniolă de Alina Manea
