Helga Weissová, Jurnal (1938–1945). Povestea unei fete care a supravieţuit Holocaustului, traducere din cehă şi prefaţă Mircea Dan Duţă, Bucureşti, Pandora Publishing, 2014, 254 p.
S-a discutat şi se discută încă mult despre Holocaust, despre situatia evreilor înainte şi după acest moment, existând chiar o direcţie de negare a sa. Şi totuşi, cum s-ar putea ajunge aici, la negare, când există atâtea mărturii scrise, vizuale sau de o altă natură care să-l certifice? Cel mai adesea, prin uitare şi omitere intenţionată. Printre mărturii se numără şi jurnalul Helgăi Weissová, o fată ca atâtea altele din Cehia şi al cărei destin a fost cu mult mai fericit decât al Annei Frank. Cum este şi normal, comparaţia survine constant şi mărturisim că este întotdeauna util a citi în parallel jurnalele acestor două fete născute în acelaşi an (1929).
Dincolo de marea diferenţă că Helga a trecut prin patru lagăre (Terezín, Auschwitz, Freiberg, Mauthausen), cunoscând cruzimea fizică şi psihică a nazismului, în timp ce rândurile Annei narează o teamă trăită într-un spaţiu izolat asumat (Anexa), există un plus pe care acest jurnal ceh îl aduce: desenele naive ale fetei din acea perioadă. Sunt surprinşi gardieni, viaţă cotidiană (,,concert în cazarmă”), momente de tensiune precum plecarea transporturilor de evrei sau selecţia de la Auschwitz. Cu mult talent, Helga a urmat îndemnul tatălului ei, şi el închis, care i-a spus: ,,Desenează ce vezi!”. Imaginea s-a alăturat cuvântului pentru a transmite un mesaj, pentru a păstra în memorie o intensitate a trăirii, dar mai ales pentru a susţine speranţa. Salvate de la pieire, ele sporesc valoarea de document a lucrării, permiţând cititorului să depăşească limbajul, uneori sec şi concis, al autoarei. În fond, e normal să scrii pe fugă, pe ascuns, cu teamă, doar câteva pasaje, spre a-ţi aduce o linişte interioară temporară pentru ca apoi să o iei din nou de la capăt. Şi asta pentru că este un lucru ştiut că ţinerea unui jurnal are şi un efect terapeutic.
Totuşi, nu comparaţia cu Anne Frank ar trebui să primeze, ci cea cu mărturiile unor copii cehi care au supravieţuit şi ei Holocaustului. E drept, nu toate au avut parte de publicitatea din jurul primei autoare, dar acest lucru nu le face mai puţin valoroase. Zdrenka Fantlova, Judith Jaegermann şi Pavel Weiner (Zdrenka Fantlova, The Tin Ring, McNidder and Grace Limited, 2013 (prima oară publicat în Cehia, în 1991); Judith Jaegermann, My Childhood in the Holocaust, Mazo Publishers, 2004; Pavel Weiner, A boy in Terezin: The Private Diary of Pavel Weiner. April 1944-April 1945, Northwestern University Press, 2011) sunt doar trei dintre cei care au relatat acelaşi eveniment, însă din perspective diferite. Toţi au trecut prin lagărul de tranzit care a fost Terezín (Therensienstadt), prezentat lumii de către nazişti ca fiind ,,oraşul pe care Führer-ul l-a oferit evreilor”. Cu excepţia Zdrenkăi Fantlova, care avea 17 ani, toţi ceilalţi abia ieşeau din copilărie şi de aceea multe din simţămintele şi gândurile lor sunt similare (Judith Jaegerman avea 11 ani; Helga Weissova, 12 ani, iar Pavel Weiner, 9 ani când au ajuns pentru prima oară acolo). Vedem consemnată o teamă constantă a acestor copii de a fi separaţi de familie, dar au norocul de a rămâne alături de cineva, ceea ce le-a întărit voinţa de a supravieţui (Judith alături de sora Ruth; Helga şi Pavel alături de mamă). Toată această determinare îmbinată cu optimism pare greu de crezut pentru fiinţele atât de fragile care erau, supuse încontinuu încercărilor fizice şi psihice ale momentului. Explicaţia ar fi că ei nu au cunoscut întru totul societatea anterioară instalării nazismului, amintirile legate de ea fiind înceţoşate; pentru ei, familia şi prietenii erau totul. Neexistând o comparaţie la nivel de regim politic, situaţie financiară sau alte aspecte similare, se percepea doar schimbarea de atitudine a oamenilor. Ea era cea care rămânea în memorie pentru că, dincolo de lovitura afectivă resimţită, se constituia într-un reper faţă de evenimentele negative ulterioare care i-au marcat. Judith Jaegermann a realizat că era diferită de vecini la vârsta de 7 ani, când au fost aruncate pietre de la ferestre spre restaurantul părinţilor cu ocazia pregătirilor pentru Rosh Hashana şi Yom Kippur. Tatăl a încercat să-i explice că acest lucru se întâmpla pentru că ei erau evrei. (Judith Jaegermann, My Childhood in the Holocaust, Mazo Publishers, 2004, p. 13.) La momentul respectiv nu a înţeles semnificaţia gestului, dar în lagăr, peste câţiva ani, da. Zdrenka Fantlova întăreşte această ipoteză, afirmând recent, într-un interviu, raportându-se la propriile experienţe:
,,if you feel like a victim then you become one. That never occurred to me, I never was a victim, because it happened so suddenly. I was 17 and when you’re 17 life is adventure, you can’t understand the political situation and you are on your own.” ( http://www.domoremag.com/Dorset/All+Towns/News/News+-+Theatre/Interview:+Zdenka+Fantlova/35880.html şi http://www.bbc.co.uk/programmes/p01rx3l8).
Diferenţa de gen şi-a spus cuvântul şi dacă pentru fete a existat o latură afectivă şi chiar sentimentală (toate vorbesc despre modul cum dragostea se strecoară chiar şi în aceste condiţii), pentru băieţi sunt alte lucruri care par a conta mai mult. Pentru Helga Weissová iubirea este un simţământ care trece prin mai multe etape: de respingere, acceptare şi pierdere. Prietenul pe care l-a avut pentru scurt timp, Ota Taussig, era cu zece ani mai mare decât ea (în 1944, el avea 25 ani, iar ea 15) şi, iniţial, ea a respins ideea tocmai din acest motiv, dar ceea ce i-a apropiat într-un final a fost suferinţa comună, discuţiile pline de miez şi interesul pentru situaţia politică. (p. 137, 140-142). Comparativ cu alţii, adolescenta se maturizase înainte de vreme, iar când Ota a fost trimis alături de tatăl ei către un alt lagăr, amândoi au căutat speranţa revederii după război (p. 158), fapt care nu s-a întâmplat. La polul opus, Pavel Weiner îşi concentra atenţia asupra activităţilor educative şi culturale iniţiate în cadrul acelui Kinderheim (= orfelinat) de la Terezín. A fondat şi o revistă pentru băieţii din lagăr, Nešar, din care au apărut 13 numere cuprinzând desene şi articole pe diverse subiecte, de la sport şi până la alimentaţie. Ca şi jurnalele, era o modalitate de eliberare şi rezistenţă, de întreţinere a dorinţei de supravieţuire. De această revistă – ce nu este deloc singulară – trebuie legat un alt volum de memorii, al foştilor copii de la Marea Fortăreaţă: Nešarim: Child Survivors of Terezin (Thelma Gruenbaum (ed.) Nešarim: child survivors of Terezín, London-Portland, OR Vallentine Mitchell, 2004). Astfel de relatări, pe care nu le pomenim întâmplător aici, se concentrează asupra unor subiecte ce ar putea fi o adevărată temă de lucru pentru istorici: evenimentele oficiale din cadrul lagărelor (ex: vizita reprezentanţilor Crucii Roşii la Terezín); modul în care naziştii erau percepuţi de către copii; ”negocierea” libertăţii membrilor familiei cu autorităţile; strategiile de supravieţuire etc.
Revenind la Helga Weissová, ea scria în jurnal de la nouă ani, mai mult dintr-o complezenţă, pentru că se purta, dar când a ajuns în primul lagăr, la vârsta de doisprezece ani, i s-a dovedit cu adevărat folositor. De remarcat că încă de la primele semne de opresiune, naziştii nu apar denumiţi astfel ci sub forma unui personaj colectiv tratat dispreţuitor (,,ei”, ,,ăştia”, ,,nemţii”). În ciuda atitudinii, care rămâne, puterea lor creşte, iar imaginaţia referitoare la măsurile împotriva evreilor surprinde de fiecare dată. Cu toate că se doreşte zdrobirea comunităţilor evreieşti de pretutindeni, indivizii continuă să reziste şi vedem, spre exemplu, ”şcoli” realizate ad-hoc în mici apartamente, cu cinci-şase elevi. Însă, la final, din acest personaj colectiv care lupta pentru supremaţie, impunea şi maltrata nu a mai rămas decât o singură persoană cu rol de autoritate, Šára, subofiţer SS. El răspundea de trenul ce-i purta pe evrei către gazare; la început, stabilit a se petrece la Flossenbürg şi apoi la Mauthausen. 16 zile pe drum în care Šára şi-a exercitat puterea şi vestea că exterminarea nu va mai avea loc, camera de gazare de la Mauthausen închizându-se cu patru zile înainte de venirea lor. Însă aici aproape că nu mai era nimic nou de experimentat, doar traiul într-un lagăr ţigănesc, iar ţiganii sunt percepuţi a fi mai răi decât nemţii:
,,De jur împrejur sârmă ghimpată, un şir de robinete prin care curge apă, sub ele un jgheab şi alături o latrină. Înăuntru – saltele de paie şi noroi. Aici locuiesc nişte rusoaice, iar štubovky (= supraveghetoare din rândul deţinutelor, responsabilă pentru o cameră) sunt ţigănci.
Stăm întinse câte patru pe o saltea de paie. Azi-dimineaţă a avut loc un apel de două ore şi din momentul acela ni s-a interzis să părăsim acest loc. Dacă am încerca, vin imediat ţigăncile înarmate cu ciomege şi ne iau la înjurături. (…)
Săptămâna asta am primit de două ori câte 1/16 pâine, adică şaptezeci de grame. Ţigăncile sunt mai rele decât nemţii. Ne bat, ne înjură, ne ameninţă că vom sta la apel toată ziua şi din puţina mâncare pe care o primim ne fură jumătate, dacă nu chiar totul.” (p. 219, 225)
Cu toată voinţa, uzura o ajunge pe Helga şi momentele de deznădejde par a se înteţi. Vedem însă şi cum, în ciuda cruzimii Šárei, simpli soldaţi germani iniţiau acum, la final de război, apropiere şi sprijin către evreii din tren. Sau cum cei însărcinaţi cu supravegherea, ofereau ţigări şi mâncare. Este o trimitere indirectă la lipsa de fundament a ideii că toţi germanii au fost nazişti şi prigonitori ai evreilor; teama, respectul faţă de ordinul superiorilor şi regăsirea omeniei în faţa cruzimilor transpar vădit din text. Dar, rămâne viabilă posibilitatea ca în mai 1945, când învingerea era clară, scopul acestor gesturi să fi fost cu totul altul, de ”îndulcire” a unor consecinţe punitive ce i-ar viza.
Pentru fetiţa devenită prematur adult, ideea de cămin a reprezentat în mod succesiv nu numai un spaţiu locativ reconstituit precum camera 24 din lagărul de la Terezín, ci şi cei care au însoţit-o în mod constant (familia din care a rămas doar mama, prietenii, şi mai ales Francka, dar şi colegele de muncă de la uzina de avioane de la Freiberg), iar într-un final, oraşul Praga. Raportarea la credinţă a fost esenţială, ca în atâtea cazuri legate de spaţiul de izolare forţată (închisoare, lagăr). Alţi doi factori, munca şi dorinţa de a demonstra că este mai presus de încercările la care era supusă, au determinat-o să rămână pe linia de plutire. Cu fiecare experienţă îşi spunea că mâine nu poate fi mai rău decât azi, că într-o zi totul se va opri, că Dumnezeu o va ocroti pe ea şi familia ei. Şi astfel jurnalul a devenit un martor al evoluţiei răului pentru că fiecare nouă pagină arată cât de aproape era limita suportabilităţii. Helga a fost stâlpul de susţinere morală al mamei ei şi nu invers; în schimb, pentru Judith Jaegermann, dimpotrivă, mama a fost agentul încurajator afirmând neîncetat: God will help us.
Cartea transpune experienţele şi sentimentele unei fete care a supravieţuit Holocaustului, trecând, cum am spus, prin mai multe lagăre. Accentul cade pe Terezín, un loc în care, din punct de vedere istoriografic, s-a afirmat că au fost aduşi 141 162 evrei dintre care, la momentul eliberării mai erau în viaţă 16 832. De-a lungul timpului, copiii au reprezentat 10% din populaţia aflată în acest lagăr, fără a-i include pe cei nou-născuţi, dar neînregistraţi (Deborah Dwork, Introduction în Zdrenka Fantlova, The Tin Ring, McNidder and Grace Limited, 2013, p. xx, citând statistica oferită de H.G.Adler, Theresienstadt 1941-1945: Das Antilitz einer Zwangsgemeinschaft, Tūbingen, 1960, p. 47-48.) Supravieţuitorii, ajunşi adulţi, au dorit să împărtăşească trăirile şi amintirile lor pentru ca nici măcar o frântură din ce a fost să nu se mai repete. Toţi năzuiesc asta şi de aceea Jurnalul Helgăi începe cu un motto, cuvintele tatălui său:
,,…va fi mai rău, ori poate-o fi cândva mai bine
în lumea asta inuman de-nnebunită,
dar azi cu toţii să promitem doar, în fine,
că să fim oameni n-om uita nicio clipită.”
O moştenire şi o dorinţă a celor care nu mai sunt transmisă tinerelor generaţii.
