Sabina Cantacuzino – Din viaţa familiei Ion C. Brătianu

În colecţia Vintage, care readuce în atenţia cititorilor  însemnări din vremuri de demult, întâlnim şi volumele Sabinei Cantacuzino asupra primei sale familii, Brătianu. Scrise într-o cheie a simpatiilor politice şi familiale, ce se împletesc în mare măsură, ele cuprind scurte medalioane (Maria Rosetti, Dimitrie Studza, Vintilă şi Ionel Brătianu etc), descrieri de viaţă cotidiană, dar şi judecăţi de valoare. Primul volum prezintă partea luminoasă a societăţii româneşti, concentrată în epoca formării României lui Alexandru Ioan Cuza şi apoi a Vechiului Regat. Toată această luminozitate decurge din suprapunerea cu perioade fericite din viaţa autoarei: copilăria, adolescenţa şi tinereţea. Sunt momente spre care se îndreaptă cu nostalgie, dar şi cu acea tandreţe a unui timp pierdut. Al doilea volum, pe care-l discutăm acum, este cel dedicat marelui război. Un război care dezbină familii, distruge prietenii, transformă viaţa politică şi reduce pentru o vreme teritoriul ţării, lăsând Muntenia, Oltenia şi capitala sub o ocupaţie germană.

Paginile de sfârşit ale cărţii sunt dedicate perioadei interbelice, însemnări fugare negândite iniţial de autoare într-o legătură cu volumul şi adăugate ulterior. Şi pentru că am ajuns în acest punct trebuie să amintim şi un alt fapt, extrem de important. Cartea a avut două ediţii: prima în 1937 şi o a doua, în 1996. Într-un proces de autocenzurare, unele consideraţii nu au apărut în prima ediţie, dat fiind că unele personaje încă trăiau, dar ele se regăsesc în a doua, pe care editura Humanitas o reproduce.

În faţa războiului: politica, societatea şi oamenii.

Paginile Sabinei Cantacuzino nu vorbesc despre un război trăit în tranşee, în culisele cancelariilor diplomatice sau în preajma unor factori decizionali, perspective aproape strict masculine ale unor astfel de amintiri. Nu, cartea este oglinda unui război trăit şi a impactului avut asupra societăţii. Ici şi colo, discuţii despre hotărâri politice care pun accentul pe perioada ocupaţiei germane a Bucureştiului şi a zonei înconjurătoare. Întâlnim chiar şi acea reflectare în natură a sentimentelor populaţiei, destul de rară în astfel de memorii, ale elitei româneşti (p. 49). Din acest punct de vedere, autoarea – care este conştientă de rolul familiei sale de sânge în istoria României – îi prezintă pe Brătieni într-o aură faţă de care nu se pot naşte decât sentimente de recunoştinţă şi admiraţie. Urmând casa regală, guvernul condus de Ion I.C. Brătinanu lăsa în capitală o elită filogermană şi pe cei care sperau să ţină piept ocupanţilor, apărându-şi totodată bunurile. O altă situaţie întâlnită: bărbaţi plecaţi să lupte pe front, să facă politică şi strategii militare în Moldova, în timp ce femeile rămâneau în case, căutând îndurare pentru ele şi pentru cei absenţi. Bineînteles, trupele au pătruns peste tot, au cercetat tot ce putea fi cercetat, au confiscat şi devalizat. Au stârnit şi zâmbete triste când au luat scrisorile schimbate între logodnicii Vintilă Brătianu şi Lia Stolojan considerându-le hârtii politice. Dar, în ciuda a ceea ce ar putea părea, situaţia era mai mult decât acceptabilă pentru aceste mari familii. Ele nu sufereau aceleaşi lipsuri ca majoritatea populaţiei, singura restricţie cu adevărat deranjantă fiind supravegherea asupra drumurilor întreprinse şi a corepondenţei purtate. Pentru ultima, se manifesta inclusiv cenzura.

Chiar şi când s-a recurs la exil, pentru tinerele doamne din familia Brătianu mănăstirea Pasărea s-a dovedit mai degrabă un loc de refugiu liniştitor decât un groaznic surghiun. Nepotul Vintilică le-a cucerit pe maici şi a avut parte de un calm protejat, fără lipsuri, cu istorisiri spuse seara, bunătăţi gastronomice în limita posibilului, mici plimbări şi haine noi. O schimbare de cadru, în lipsa tatălui Vintilă Brătianu, atât pare să resimtă el. În ciuda acestui glob de sticlă, există şi crăpături pentru că informaţiile despre cei apropiaţi vin greu, apar certurile, se rup prietenii, şi unele doamne românce trec de partea inamicului. Ele nu sunt deloc puţine, iar autoarea le enumeră, blamându-le şi amintind vina lor, de la cea mai mică (întreţinerea ofiţerilor încartiruiţi, participarea la petreceri etc.) până la cea mai mare (militantismul). Dintre toate, asupra Marthei Bibescu se insistă cel mai mult. Prinţesa nu ne mai apare în acea eleganţă pro-românească, ci în oportunismul cel mai pur. Desemnată de regina Maria să se ocupe de spitale şi de nevoiaşi, a flirtat cu germanii, iar când a fost vorba de exil…ei, bine, a stat cu prinţul de Reuss la Buftea pentru ca apoi să facă un tur european: Austria–Elveţia–Franţa. Până a ajuns la Paris, îşi schimbase deja faţa devenind din complice, victimă (p. 74, 78, 83). Rivalitatea Brătianu-Bibescu era arhicunoscută, dat fiind că ultimii avuseseră pretenţii la conducerea ţării, chiar şi după venirea lui Carol I. Era şi normal să fie astfel căci şi alte familii domnitoare româneşti priveau cel puţin de la egal, dacă nu cu superioritate, pe Hohenzollernii aduşi de Brătieni. Să nu uităm celebra remarcă a lui G. Gr. Cantacuzino în faţa lui Nicolae Iorga, când i s-a prezentat propria genealogie: ,,Ce tot Hohenzollerni, ce tot Hohenzollerni, dar Cantacuzinii ce-s?”. (1)

Însă, atitudinea Marthei Bibescu reprezintă o realitate recunoscută şi de alte surse, implicarea ei în diplomaţia de culise devenind ulterior frecventă. Pe acest plan, a fost într-o constantă rivalitate cu o mare doamnă, chiar dacă nici pe departe la fel de frumoasă: Elena Văcărescu. Martha este însă cea care a mijlocit un ”armistiţiu” între două tabere diplomatice româneşti reprezentate de Antoine Bibescu şi Nicolae Titulescu. În al doilea război mondial, direcţia urmată de ea a fost cu totul opusă, fără loc de comentarii din partea compatrioţilor.

Revenirea de la mănăstirea Pasărea în Bucureşti a adus cu sine multe bucurii, printre care şi petrecerea Crăciunului într-o familie lărgită. Trecând într-un nou an, Sabina Cantacuzino amintea datoriile lui 1917 către 1918, dar mai ales speranţa creată deoarece ,,Mărăşeştii ne-au redat demnitatea naţională” (p. 174), iar românii erau din nou gata de luptă. Însă, totul începe prost. Pacea de la Buftea şi apoi cea de la Bucureşti nu erau acceptate şi se trăia doar cu gândul că ,,totul va fi anulat la pacea generală” (p. 187, 199), însă până la urmă bucuria a luat locul decepţiei. Marea Unire s-a realizat şi mici portrete sunt făcute pentru toţi cei care au contribuit la ea: Ionel Brătianu, corect, dibaci, demn şi modest; suveranii, Ferdinand şi Maria, mereu alături de popor; generalul Berthelot sau ,,taica Burtălău”, bun, gras şi generos; contele de Saint-Aulaire, om de onoare şi fin, iar exemplele pot continua. Această primă parte a cărţii se încheie cu două momente semnificative: intrarea suveranilor în Bucureşti şi prima călătorie a regelui Ferdinand în Ardeal, pentru a-şi cunoaşte ţara acum întregită. Fireşte, totul ne apare oarecum descriptiv la adresa războiului, dar autoarea introduce medalioane pentru a le încadra într-o linie a exemplului către cei tineri. De fapt, acesta este şi publicul ţintă căci Sabina Cantacuzino spune clar în 1937, anul primei publicări, că el trăieşte într-o aparenţă amăgitoare şi nu mai ştie să distingă binele de rău. Cele două paragrafe prin care îşi justifică gestul scriitoricesc merită a fi reţinute:

,,Acest tineret a fost lipsit în mare parte de o educaţie civică. Trezindu-se la viaţă, a văzut trădători de neam, nu numai nepuşi la zid şi împuşcaţi, dar acoperiţi cu onoruri; oamenii care au pactizat cu vrăjmaşul – nu închişi, nu lipsiţi de drepturile civile şi politice, dar puşi în mari funcţiuni; femei elegante care îşi deschiseseră casele vrăjmaşului biruitor sau se duseseră la ei – azi, primite şi adulate la saloanele cele mai înalte.

Cum să nu fie dezorientat? Cum să nu crează că totul se uită, că situaţia materială şi socială şterge orice păcat, că adevărul se înăbuşă şi sfidarea reuşeşte? Tineretul judecă repede şi categoric, dar aparenţa îl poate înşela. El trebuie lămurit, trebuie să ştie că adevărul este etern, adică poate aştepta, dar nu piere; că într-o zi, fie chiar depărtată, scutură tot ce-l învăluie şi apare triumfător şi straşnic.”

Pentru cei care se vor gândi la istoria României vor recunoaşte spre ce se făcea trimitere, dar teama memorialistei era că greşelile se pot repeta într-un context politic mult mai şubred. Aici, a doua parte, adăugată în ediţia din 1996, arată în ce măsură a avut dreptate să privească spre viitor cu atâta incertitudine.

Amintiri şi note de după război

Multe s-au întâmplat în viaţa Sabinei Cantacuzino şi după război şi, ca orice autor, povesteşte ceea ce poate şi ceea ce vrea. Datorită ei, pătrundem în viaţa intimă a cuplului Elisa Ştirbey–Ion I.C. Brătianu, însă doar prin prisma influenţei pe care a avut-o asupra casei şi a moşiei de la Florica. Universul de acolo era drag tuturor Brătienilor, însă nu şi soţiei liderului liberal. Eliza Ştirbey avea o ”ură patologică” pentru tot ce însemna acest loc, pentru legătura dintre fraţi şi apropierea soţului faţă de mama sa. Un sentiment născut din gelozia posesivă a unei femei, care la divorţul de primul soţ, Alexandru Marghiloman, se făcuse cunoscută cu replica, destul de acidă: ,,La el totul e fals, în afară de argintărie”. Ştiind toate acestea, Sabina Cantacuzino şi-a întrebat fratele de ce îi lasă ei moştenire o casă şi o moşie pe care le urăşte. Răspunsul spune multe despre omul Brătianu: ,,Femeia văduvă trebuie să poată locui în casa locuită cu bărbatul. Când nu voi mai fi, simţământul ei se va schimba.” (p. 297). Simplă şi naivă iluzie pentru că la moartea lui, ea aproape a părăsit casa, a ars nenumărate hârtii, cumnata şi autoarea presupunând că pe lângă corespondenţa cuplului se aflau şi memoriile omului politic. Parţial pare a fi adevărat, dar o lucrare apărută acum 15 ani arată că ceva tot a rămas, şi că, într-adevăr, Elisa Ştirbey era o personlitate destul de incomodă. (2) Femeile par a juca un rol important în familia Brătianu, însă străinele cum apar nurorile, chiar dacă nu sunt de la început, devin malefice pe parcurs. Cum a fost Elisa Ştirbey era şi Elena Sturdza, soţia lui Gheorghe Brătianu. Cu o mare ambiţie şi la fel de capricioasă ca soacra sa, îl mâna pe acesta din urmă spre deciziile nechibzuite şi aducătoare de conflict, considerând – după cum îi spunea mătuşii Sabina – că el va ajunge ,,mai mare decât tatăl şi bunicul lui” (p. 281). Îndepărtarea de familie şi ruperea de partidul liberal, rămas în mâinile fraţilor Dinu şi Vintilă Brătianu, pare a fi rezultatul acestei convieţuiri (p. 283–284). Explicaţia dată nu este singulară pentru că în aceeaşi manieră un alt autor, însă nu memorialist, preferă să prezinte transformarea şi opţiunile politice ale lui Octavian Goga. Şi în cazul său era de vină tot o femeie: Veturia Goga. (3)

Totuşi, această a doua parte nu este numai despre familie, ci cuprinde şi consideraţii asupra guvernelor din perioada interbelică, pe care le vedem cum nu se mai ridică la înălţimea celor de la început de veac. În pagini încărcate de tristeţe şi revoltă stăpânită, Sabina Cantacuzino ne transmite un singur mesaj, acela al decădeii clasei politice româneşti în lipsa unor regi cu adevărat mari şi a unor oameni politici de anvergură, care să nu gândească doar în termeni de interes propriu. Bineînţeles, trimiterea este la Carol I, Ferdinand şi la Brătieni, dar se creionează şi câteva potrete ce nu ar trebui uitate. Un Titulescu, dur negociator cu regele Carol II; un Alexandru Lapedatu, care nu vrea să-şi distrugă propria reputaţie într-un haos condus de o camarilă; un Tătărescu viclean şi profitor şi un Duca dispus la compromisuri în limitele rezonabilului. Cât despre rege, el trece prin mai multe etape. Aroganţa manipulatoare, în care-şi înlătură miniştrii oferindu-le drept consolare o decoraţie, urmată de întreţinerea unei amăgiri când teritoriile româneşti dispar în mâini străine şi la care nu are nimic a spune decât: ,,1. Că el nu va lucra decât cu oameni tineri; 2. Că armata şi-a făcut întreaga datorie (?); 3. Că are încredere în viitor; 4. Că totul va merge f. bine” (p. 319). Şi a mers într-atât de bine încât în faţa evidenţei şi a presiunii tuturor, a fost nevoit să abdice şi să fugă alături de Magda Lupescu şi Ernest Urdăreanu, cu bagaje despre care se notează că ocupau 12 vagoane de tren. Întreaga speranţă a populaţiei, dar şi a autoarei se îndreaptă spre cei care au rămas să reprezinte ţara: regele Mihai şi Ion Antonescu. Cu tristeţe, se observă că nici generalul nu răspunde aşteptărilor, dând ţării cămaşa legionară şi tolerând asasinate. Căutând explicaţii de ordin psihologic şi moral, Sabina Cantacuzino consideră că el s-a dezis mult prea târziu de legionari când ar fi fost mai nimerit să acţioneze imediat după uciderea lui Nicolae Iorga şi a lui Virgil Madgearu. Să fie ferm, implacabil şi să facă faţă provocărilor cu o mai mare responsabilitate faţă de rolul asumat. Din păcate, însemnările se opresc la 1 februarie 1941, deşi ni le-am fi dorit mergând cât mai târziu posibil. Cu toate acestea, ele servesc, într-o confruntare cu altele, la redescoperirea oamenilor din spatele evenimentelor politice şi la o istorie a vieţii cotidiene pe timp de război.

 

 

  1. Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, II, Bucureşti, Ed. N. Stroila, 1934, p. 28. Despre Cantacuzini vezi vol. III din Familii boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică coord. Mihai Dim. Sturdza, Bucureşti, Simetria, 2014.
  2. Elisa Brătianu–Ion I.C. Brătianu, Memorii involuntare, texte stabilite, prezentare şi note de Maria Ştefan, Bucureşti, Oscar Print, 1999.
  3. Ipoteză dezvoltată pe larg în Mircea Goga, Veturia Goga: ,,Privighetoarea lui Hitler”, Bucureşti, Editura RAO International, 2007.

 

Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu (1914–1919): cu o anexă de însemnări (1870–1941), ediţia a 3-a, note, indice şi ediţie îngrijită de Elisabeta Simion, Bucureşti, Humanitas, 2014, 406 p.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *