Biserici din Bucureşti
Dacă numărul de sanctuare construite de un popor ar fi proporţional cu păcatele sale, am putea crede că bucureştenii, cu cele peste o sută de biserici ale lor, sunt mari păcă¬toşi – dar mai puţin decât strămoşii lor, care aveau trei sute şaizeci şi şase (cât Roma), numărate de Paul de Alep. Englezul Thornton, pe care clopotele îl împiedicau să doarmă, se plângea că la Bucureşti „există mai multe biserici şi mânăstiri decât ar fi nevoie pentru toată ţara“.
Aceste biserici se datorau cel mai adesea cucerniciei boierilor şi voievozilor, care le înzestrau cu dărnicie, apoi le „închinau“ unei mânăstiri din Ţara Sfântă sau de la Muntele Athos, unde România, singura dintre ţările ortodoxe, nu avea nici o mânăstire în proprietate: pusă astfel sub protecţia unei comunităţi religioase străine, biserica românească devenea curând o sursă de venit administrată şi exploatată cu cinism.
Bisericile din Bucureşti sunt destul de noi; puţine sunt mai vechi de veacul al XVII-lea, şi e păcat pentru că bisericile de la Cozia, Cotmeana şi mai ales biserica domnească din fosta capitală Curtea de Argeş, toate din secolul al XIV-lea, sunt dovada unei mari arte valahe medievale de inspiraţie originală, deşi influenţată de Bizanţ, de Serbia şi poate chiar de Bulgaria; în veacul următor apare biserica triconică având două, trei sau mai multe cupole acoperite cu plumb şi arcaturi exterioare tăiate în două de cornişa în torsadă („brâul“). E cazul mânăstirii de la Curtea de Argeş, atât de celebră şi des imitată la Bucureşti (bisericile Enei şi Sfântul Nicolae dintr-o zi), încât rămâi surprins să descoperi numeroase analogii cu bisericile din Armenia. Per ansamblu, stilurile rămân fidele unui model unic care e bizantin. Vechi sau recente, sunt aceleaşi edificii cu cupolă, din cărămizi uneori policrome (cărămida a fost materialul preferat în Bizanţ), precedate de un portic deschis, împodobit cu arcade false şi încins cu o cornişă în formă de funie care se regăseşte în toate ţările ortodoxe. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, aceste sanctuare erau întunecoase, cu ziduri atât de groase că păreau săpate de-a dreptul în stâncă; în ele, în spaima lor ascunsă, dăinuie catacomba. Mai târziu, pridvorul bisericii se deschide; pereţii devin mai subţiri, iar prin deschiderile largi ale ferestrelor pătrunde lumina… şi alungă credinţa. Pictura murală, rigidă şi naivă – căci urma prin veacuri acelaşi canon şi aceeaşi tehnică bizantine –, a suferit astfel atracţia lumii profane. Acest gen de teatru hieratic şi neclintit a început să se mişte la lumina zilei; a vrut să povestească fapte omeneşti, nunţi, bătălii; a devenit însă caduc, la fel ca viaţa oamenilor pe care-o povesteşte, şi s-a trecut ca florile primăverii sub soarele verii, în timp ce pe ziduri apăreau din nou lungi procesiuni monotone, cu ierarhii de ctitori în mantii de aur şi cu urmaşii lor din ce în ce mai mici, cu prinţese ţinând pe palme, cu un gest încremenit, biserica în miniatură.
Aceste biserici nu mai au mozaicuri – dacă vor fi avut vreodată – şi nici statui ale divinităţii, interzise de Sfântul Sinod din anul 802. În secolul al XVIII-lea, arhitectura lor a suferit influenţa italiană; este epoca în care a înflorit un stil mai suplu, flamboaiant, cizelat, contorsionat, ornamental şi pitoresc, pe care Brâncoveanu îl aduce de la Veneţia, foarte gustat de români şi de altfel foarte frumos, chiar dacă ni se pare un pic decadent. Este şi epoca în care, încetând să scrie cu buchii chirilice, Biserica renunţă la slavonă şi trece la română; după veacuri în care a ignorat limba naţională, ca şi boierii educaţi în spirit grecesc, ea învaţă din nou, în sfârşit, limba poporului.
Mitropolia e sediul Bisericii autocefale române, ridicată la rang de patriarhie după Primul Război Mondial. Aşezată în locul cel mai frumos din Bucureşti, Dealul Spirii, ctitoria martirului Brâncoveanu are o perspectivă largă asupra oraşului; în vârful dealului se află ansamblul clădirilor Mitropoliei: biserica şi capela, palatul patriarhului şi, de asemeni, pe locul unde era Divanul boierilor, Parlamentul care l-a înlocuit. E mult pentru un simplu deal. Mândru de poziţia sa dominantă faţă de vale şi de oraş, Dealul Spirii se ţine drept şi îşi întinde monumentele de un alb intens, lipsite de patină, sub cerul cenuşiu şi roz. Printre plopi şi fumurile ce se înalţă din hornuri, privirea fuge peste acoperişuri până la Carpaţi. Pacea fostelor podgorii şi a pajiştilor celeste pluteşte încă peste aceste clădiri oficiale, mai ales când parlamentul este în vacanţă. O alee pietruită ia cu asalt colina şi se îndreaptă spre instituţiile naţionale din vârf; această alee destul de recentă, trasată ferm şi executată în grabă, a fost săpată în pământul viu atât de repede că proprietarii caselor de pe margini n-au mai avut răgaz să le adapteze la noua pantă; pur şi simplu, într-o zi, au constatat că parterul devenise primul etaj, iar garajele puteau servi doar pentru avioane; porţile către stradă se deschideau în gol, iar cartierul părea o Veneţie secată peste noapte.
Biserica Mitropoliei, construită de Constantin Şerban Basarab în 1654, a fost descrisă de Paul de Alep în 1657; cu greu am recunoaşte-o după vechea descriere; adăugiri şi restaurări succesive au urâţit-o înăsprindu-i liniile. E aşezată pieziş într-un soi de piaţă, o curte pentru care Brâncoveanu construise o poartă de intrare monumentală, o arcadă imensă dominată de o clopotniţă, un tip obişnuit în România. Domnitorii şi boierii copleşeau cu daruri biserica. În secolul al XVIII-lea, avea în proprietate peste o sută douăzeci de moşii: nu mai are nimic; odoare, odăjdii, argintărie au încăput pe mâna Sovietelor; dintre toate comorile ei, nu a păstrat decât un sfânt, Sfântul Dumitru, în racla-i de argint aurit suită pe un postament; credincioşii urcă la el prin faţa unui popă care le întinde, pe rând, o hârtie unsă cu ulei sfinţit. Pot săruta mâna mică şi neagră a sfântului, o mână de maimuţă ieşind din manşetele brodate.
— Suntem atât de păgâni, îmi spunea într-o zi un strălucit ziarist bucureştean, Pamfil Şeicaru, încât avem un singur sfânt, Dumitru, şi acela bulgar. Într-adevăr, Sfântul Dumitru a fost descoperit în satul Basarabovo, lângă Rusciuk, de un general rus care l-a botezat român şi l-a făcut cadou Mitropoliei de la Bucureşti. Neconsolaţi, bulgarii au profitat de ocupaţia germană, în 1917, ca să încerce să-şi recapete sfântul, hotărâţi să-l repatrieze; iată însă că sfântul, ajuns la Dunăre, s-a făcut greu, atât de greu, că nici un barcagiu n-a îndrăznit să-l urce în barca lui…
În realitate, prefectul de poliţie al capitalei i-a prevenit pe nemţi că iese zaveră dacă bucureştenii nu-şi primesc patronul înapoi; bavarezii au plecat în trombă pe urmele aliaţilor lor şi au fost fericiţi să-i ajungă din urmă la Dunăre. A doua zi, sfântul se întorcea în oraşul său iubit cu fanfara în frunte, spectacol foarte apreciat de bucureşteni, şi se urca din nou în Dealul Spirii, la racla expusă în paraclis.
Paraclisul sau capela e cel mai vechi sanctuar al Mitropoliei, cu un admirabil pridvor închis, atât de mic încât abia încap în el suveranii şi suita care asistă la slujbele marilor sărbători ortodoxe.
Anul acesta, am fost la liturghia de Crăciun; într-un întuneric de catacombă, punctat de flăcărui tremurătoare, regele, regina, ofiţerii în uniformă de gală umpleau spaţiul strâmt; mai mult decât luminile reflectate de fireturi şi căşti strălucea doar iconostasul; această pânză de păianjen aurită îl avea în centru pe Avraam, rădăcină a arborelui generaţiilor; din pântecul lui, ca din buricul lui Vişnu, ieşeau ramuri care, întinzându-şi frunzişul preţios, deveneau un fundal de aur pe care icoanele păreau nişte găuri întune¬cate. Fumul de tămâie înţepător înceţoşa spectacolul dându-i un aspect de ritual magic, întunecat, se înălţa spre siluetele ctitorilor, domnitorul Mavrocordat şi familia lui, care, din fundul capelei, îşi coborau peste mulţime privirile încercănate.
[…]
Biserica Stavropoleos, restaurată în exces, înfloreşte prin toate pietrele ei. Piatra, atât de rară aici, a fost tratată ca un material preţios, rezervat pentru ornamente. Stilul brâncovenesc o transformă în frunze, o alungeşte în ghirlande, o răsfiră în frunzişuri învăluitoare. Un brâu de frunze încadrează fiece ieşire şi înconjoară lăcaşul la jumătatea înălţimii lui; profilul rotunjit al acestui brâu circular e una dintre cele mai atrăgătoare caracteristici ale artei româneşti. Biserica se sprijină pe arcade sculptate în stil maur, iar medalioane prinse în tencuiala zidurilor ca nişte peceţi conduc privirea către pridvor: aici, coloane cizelate şi canelate, legate printr-un parapet, susţin trei arcuri din care se nasc bolţile sprijinite până aici pe console. În acest ierbar din piatră la care botanistul şi decoratorul au lucrat împreună, acantul ghimpos e peste tot; se înalţă, creşte până la capiteluri şi îşi întinde frunzele cu margini zimţate. Iconostasul e faimos, vedeta expoziţiilor de artă românească. Vechii bucureşteni numeau biserica Stavropoleos, cu zidurile ei de cărămidă roz, „mireasa gătită“.
Sfântul Spiridon, o simplă capelă boierească a unui domeniu dispărut, nu este mai puţin fermecătoare cu plopul ei înalt ca un străjer. A nu se confunda cu Sfântul Spiridon mare, scenă a nunţilor mondene, construită mult mai recent. Cea veche con¬sfinţea puterea familiei Ghika, care o înzestrase cu multe bogăţii, dintre care mai rămân câteva piese din marmură, o icoană a Sfântului Spiridon ferecată în argint aurit şi rămăşiţele mai multor Ghikuleşti, ai căror fii, domnitorii, veneau să le sărute cu smerenie pietrele de mormânt, vecine cu cele aparţinând celor doi domnitori morţi în condiţii tragice şi despre care am vorbit: Hangerli şi Mavrogheni.
Biserica Colţea, ridicată de spătarul Cantacuzino, datează din 1691. Capitelurile porţii monumentale se înalţă robuste, cu animale din piatră ce pasc ornamente florale. Frescele acoperă tot interiorul bisericii, cu sumbra lor policromie în albastru, verde, roşu şi auriu; din înaltul cupolelor, un pantocrator bărbos blagosloveşte o mulţime agitată de prinţi, adolescenţi şi credincioşi, iar pe pereţi aleargă acel imn acatist – temă favorită a bisericilor româneşti – care sfârşeşte revărsându-se în exterior; căci pictura, aici, înlocuieşte sculptura din catedralele occidentale şi ornează partea de sus a faţadelor, urmând să le acopere în întregime cu epopei religioase (ca în superbele mânăstiri din Bucovina). Biserica şi-a pierdut clopotniţa, turnul Colţea, construit de suedezii lui Carol XII, care după asediul Vienei, în drumul lor spre casă, au făcut un ocol neprevăzut prin Bucureşti; au lăsat aici doi străjeri în uniforme germane, cu puşca pe umăr, pictaţi pe zid de o parte şi de alta a porţii. Biserica a pierdut de asemeni odăile anexe construite pen¬tru a găzdui călătorii străini; din toate, a rămas spitalul; ca toate spitalele din principate, Colţea se datora filotimiei unui mare boier, Mihail Cantacuzino; abia la sfârşitul secolu¬lui al XIX-lea statul preia în sarcina sa, parţial, îngrijirea bolnavilor. Înainte, era asigu¬rată exclusiv prin iniţiativa boierilor. Exproprierea averilor bisericii a sărăcit şi spitalele patronate de ea (cele ţinând de Eforie au rămas cu 26 000 de hectare din 143 000), până atunci erau gratuite; ele trăiau din venitul moşiilor dăruite de câteva familii princiare (Ghika, Brâncoveanu, Cantacuzino etc.) şi erau administrate de reprezen¬tanţi ai acestor familii, sub supravegherea statului; aceşti delegaţi le administrează legal şi acum.
Paul Morand, “ Bucureşti”, traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, 2015
Vorbind despre vechea curte domnească, acel Kremlin bucureştean abandonat în secolul al XVIII-lea, am menţionat deja biserica Curtea Veche, înmiresmată de florile pieţei vecine şi care nu mai păstrează mare lucru din trecutul ei istoric, când îi vedea pe marii voievozi îngenunchind smeriţi, cu fruntea aplecată la pământ.
Biserica Sfântul Gheorghe, la capătul străzii Lipscani, adăposteşte negustori ambulanţi; caii de birjă îşi mestecă ovăzul la umbra copacilor şi formează un decor foarte asiatic, foarte anacronic, în centrul Bucureştiului comercial. Porumbul şi fructele îi dau, împre¬ună, un aer agrest, iar domnitorul Constantin Brâncoveanu, ctitorul ei, uită sub lespedea de mormânt violenţele la care sultanul i-a supus rămăşiţele pământeşti. Sfântul Gheorghe i-a inspirat lui Raffet o frumoasă litografie.
