Rigoare mare, monșer!

*Cred – de fapt, e mai mult decît o credință, pentru că pot aduce în spijinul afirmației următoare multe argumente, date, citate – că, în cartea de față, cel mai bine ies femeile românce. De cînd călătorul britanic interesat – inclusiv profesional – de România (mai precis, de ceea ce era această țară în secolul 19) descinde pe malul românesc al Dunării, la Baziaș, și pînă la finele șederii sale, referințele sale la grația, frumusețea – fizică și morală – la femeile locului sînt numeroase. Două citate-argument, doar. Primul, de la Baziaș, cum spuneam, de la sosire pe tărîm românesc: “dacă mizerabila înfățișare a țăranului mă adusese în pragul deznădejdii, cea a încîntătoarelor sale compatrioate a avut, trebuie să mărturisesc, un efect diametral opus. Ochi așa de strălucitori și expresivi, bucle de un negru atît de strălucitor, mîini și picioare atît de gingașe nu mai erau de găsit nicăieri altundeva. Româncele sunt vestite pentru frumusețe, menite să iubească și să fie iubite”. Și al doilea, pag 54: “femeile sunt, de obicei, foarte frumoase. Ochi căprui, strălucitori, părul negru coborînd în cosițe pe umerii cei mai albi, siluetele ușoare, dar bine conturate, mîinile și picioarele mici și delicate – ar fi indiviate de multe frumuseți ale somptuoaselor saloane occidentale”.

*De fapt, e bine să mă grăbesc și să spun că nu avem multe cărți precum aceasta: “Trei ani în România. 1870-1873” a lui James William Ozanne. Cu alte cuvinte: nu avem multe cărți în care, în final de secol 19, privirea “străinului” să fie într-o asemenea, benefică, măsură atentă cu ceea ce a începea să fie țara care acum a devenit România pe care o cunoaștem. Nu avem, deci, multe cărți despre chinurile facerii României modern – și de aceea, este cu atît mai binevenit gestul editorial al celor de la Humanitas de a mijloci traducerea ei în limba română.

*Cine este cel care vorbește? Iată – sursa, humanitas.ro: “Despre JAMES WILLIAM OZANNE, membru al unei vechi familii engleze, ştim că a fost o figură de prim-plan a corpului corespondenţilor de presă de la Paris în perioada 1882–1912, când a condus biroul cotidianului Daily Telegraph. A fost, de altfel, primul preşedinte al Asociaţiei Presei Anglo-Americane din capitala Franţei (1907–1908). Era iniţiat în culisele politicii externe britanice şi avea legături strânse în cercurile diplomatice pariziene. Volumul Trei ani în România este rezultatul experienţei pe care a trăit-o la Bucureşti în anii 1870–1873, unde a funcţionat într-un post de la consulatul britanic. Cel mai probabil, în perioada rezidenţei în Principatele Române a fost un apropiat al lui Sir Stephen Bartlett Lakeman (Mazar paşa), ceea ce ar explica discreţia pe care o păstrează cu privire la misiunea sa.”

*Foarte inspirată frază cu care editura Humanitas încearcă să fixeze în spațiul public această apariție editorială: “România lui Caragiale văzută prin ochii unui englez”.

978-973-50-4816-7

*Cartea e însă mult mai mult decît atît, căci lumea lui Caragiale e și, bunăoară, lumea lui Carol I, lumea amintită în cărțile recente ale istoricului Lucian Boia în care, în timp foarte scurt, se forjează o națiune, cu bune, cu rele, totuși modernă. De la bun început, pentru ediția dedicată publicului britanic, J W Ozanne menționează ceva care are legătură directă cu afirmația făcută imediat mai sus: “aș vrea să se înțeleagă deslușit că nu este vorba despre o carte veselă. Le doresc românilor tot binele, dar nu pot uita că am datoria de a-i zugrăvi așa cum sunt. Am speranța că voi fi reușit, măcar în parte, să aduc în această schiță de portret îmbinarea potrivită de lumini și umbre”.

*“Trei ani în România. 1870-1873” e un document care vorbește despre România pe mai multe paliere. E o carte care dă “the big picture”, dar și multe detalii care compun acest peisaj. Valoarea acestui document este, logic, multiplă: culturală, istorică, politică, sociologică, antropologică.

*Despre București, reședința românească a lui James William Ozanne în perioada descinderii sale în România și, totodată, orașul – în chip firesc – privilegiat în confesiunile sale pentru publicul britanic: „Bucureştiul este paradisul negustorilor. A cui e şareta cu blazon princiar pe uşile minunat lăcuite, cu vizitiu şi rândaş în livrele de fir? Ale cui sunt panaşele care se-apleacă într-o parte şi-ntr-alta, ai cui sunt aceşti bidivii impunători? Frumoasa domniţă şi cele două încântătoare însoţitoare gătite după ultima modă a Parisului a cui inimă o înseninează cu zâmbetele lor luminoase? Toate acestea sunt familia, caii şi lacheii negustorului a cărui prăvălie e împodobită cu o firmă nemurindu-l pe vestitul împărat Traian… Aşa cum am mai spus, toţi cei care aspiră la un rang nobiliar se folosesc de titlul de prinţ, şi e amuzant să vezi cum aceşti petits boyards şi negustori îi imită pe aristocraţi atunci când merg, la rândul lor, în străinătate. Într-o zi, la Viena, mi s-a relatat că un mare prinţ valah stătea în acelaşi hotel cu mine. Căutând să aflu mai multe, am descoperit că era vorba despre un cizmar bogat.“

*Așadar, o carte britanică! Cu rigoare, precizie, concizie. Rigoare mare, monșer!

Dacă privim către România din carte prin lentila “luminilor” pe care le amintește Ozanne, vom regăși un admirabil efort racordare la modernitate, de cuplare la “nordul” vremurilor care era, ca și acum de altfel, Vestul, modelul vestic!

Dacă alegem să privim cee ace avem în acest minunat volum prin lentil “umbrelor”, de asemenea, menționată de Ozanne, vom vedea cît de în spate am fost, cît de multe etape s-au “ars” – politic, societal, economic, cultural, samd – în doar cîteva decenii. Și, da, cred că britanicul care se uită la acea Românie cu privire justă – admirînd, cum spuneam, femeile locului și nu numai – a găsit proporția potrivită pentru povestea luminilor și umbrelor.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *