Arta ţărănească
— Cincizeci de veacuri vă contemplă, îmi spune dl A. Tzigara-Samurcaş, directorul muzeului, intrând în sala cu exponate din ceramică.
Admir trecerea lină de la paleolitic la modern; de-a lungul epocilor, aceleaşi motive geometrice, aceleaşi spirale egeene desenate cu degetul, aceleaşi vase înnegrite cu fum perpetuează o aceeaşi nobleţe a formelor, o aceeaşi fineţe a tonurilor. Secretul unei arte atât de pure este faptul că iese din mâinile ţăranului, nu ale meseriaşului; nici saşii din Transilvania, olari de meserie, care-au pictat în secolul al XVIII-lea motivele din Delft cu un cobalt intens şi glacial a cărui reţetă s-a pierdut, nu l-au egalat vreodată pe ţăranul de la câmpie care, de îndată ce primăvara înmoaie pământul, îl frământă şi îl arde într-un cuptor rudimentar, cu un aspect preistoric şi el. Nu veţi găsi aceste vase în comerţ; cel mult dacă apar la câte-un târg local.
— Românii au împrumutat mult în artă, reia dl Tzigara, de la bizantini, turci, italieni, austrieci, francezi, dar ce vedeţi aici e de la noi.
— De la voi şi de la capătul pământului, spun eu privind un fluier făcut dintr-un os de vultur, care-mi aminteşte de Bolivia.
Sala următoare conţine o casă ţărănească întreagă, cu poartă de intrare monumentală, pridvor cu stâlpi sculptaţi, acoperiş de şindrilă, protecţie adaptată la soarele şi zăpada în exces.
— E făcută în urmă cu cincizeci de ani, spune dl Tzigara, şi totuşi e casa de acum cinci milenii. Era a unui anume Mogoş, din Gorj, care n-a ieşit niciodată din satul lui şi care-a construit-o singur, în trei ani, din şaptezeci de arbori tăiaţi chiar de el, din pădure. Probabil că Bucur ciobanul a construit la fel bisericuţa lui, prima din istoria Bucu¬reştiului. Mogoş lucra în timpul său liber, fiind de meserie dascăl şi plugar. Grinda de rezistenţă măsoară zece metri; priviţi aceste capiteluri: nu par făcute în cel mai pur stil romanic? Iar aceste coloane zvelte, îngroşate la mijloc, precum coloanele din templele greceşti… L-am întrebat pe Mogoş: „De ce le-ai făcut mai groase la mijloc?“ Mi-a dat un răspuns simplu şi admirabil, pe care puţini arhitecţi ar fi ştiut să-l dea: „Stâlpul care susţine o greutate mare se îndoaie mai ales de la mijloc“. Intraţi în căsuţă. Iată o masă joasă în jurul căreia ţăranii stau aşezaţi turceşte, chiar şi acum; aceiaşi ţărani dorm culcaţi direct pe pământ; în lada de zestre păstrează frumoasele straie de sărbătoare. Iată vatra, soba scundă şi pătrată din teracotă pictată, fereastra cu băşică de bou în loc de geam. O scobitură în masă serveşte drept farfurie; priviţi râşniţa de mână şi furca de lemn… care nu e o furcă; în biserică, era înfiptă între două lespezi, iar corpul se sprijinea pe ea în timpul slujbei care ţinea ceasuri în şir, lăsând mâinile libere pentru închinăciune…
Formele pentru brânză sunt din lemn cioplit cu cuţitul, din lemn sunt tăvile, paharele şi căuşele, din lemn e toiagul păstorului. Lemn coborât din munţi cu plutele, pe Bistriţa, lemn patinat de vreme, noduros, lemn tare sau moale, material nobil pe care Ruskin voia să-l readucă la modă şi folosit încă, la fel ca pe vremuri, în câteva ţinuturi izolate din Occident: în nordul Scoţiei sau în Dalarna suedeză…
Urmează o colecţie de troiţe, cruci înălţate la răspântii, crestate cu motive abstracte, fără flori sau animale, şi care marchează hotarul între viaţă şi moarte; profilate pe cer, troiţele pot evoca, prin cele două-trei motive ornamentale, monumentele bretone numite calvaruri, sau, prin acoperişurile stranii, stâlpii sculptaţi din Noua Caledonie.
Apoi e rândul veşmintelor ţărăneşti să-mi trezească amintirea ţesăturilor funerare copte sau peruviene.
— Costumul maghiar e unul de sărbătoare, cel românesc e unul de lucru, spune dl Tzigara. Admiraţi aceste broderii ce curg ca un râu colorat de o parte şi alta a mânecilor şi pieptului… şi aceste motive ce nu se repetă.
În lăzile de zestre sunt rânduite hainele ţăranilor: cămaşa, purtată peste pantalon şi lungă până la genunchi, cojocul, haină de iarnă croită dintr-o blană de oaie, căciula, tot din oaie, pălăriuţa rotundă a oierilor ardeleni, sarica, un soi de şubă ciobănească, opinca din piele cu gurguie ascuţite, legată cu nojiţe…
Paul Morand, “ Bucureşti”, traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, 2015
— Iar totul se face în casă. Oamenii noştri rămân ceea ce sunt din cauza sărăciei. Gândiţi-vă că plata unui cioban e patruzeci-cincizeci de franci pe lună… Rămas la stadiul pastoral, el n-a urmat evoluţia spre agricultură (începută cu aducerea porumbu¬lui), apoi spre agricultura industrială. Ciobanul este o figură eternă. El mână între munte şi câmpie cele cinci milioane de oi câte există în România, trăind în izolare şi păstrând tradiţiile neamului. Veşmântul lui e alb, la fel ca sufletul lui. E un ţăran dac, purtând acelaşi veşmânt şi având aceeaşi judecată; e unul dintre cei care suie cărarea în spirală ce înconjoară Columna lui Traian…
