Vara, restaurantele se împodobesc cu pergole cu trandafiri; sanatoriul Elisabeta şi palatul gol al reginei Elena sunt precedate de frunzişuri care, ar spune dna de Sévigné, oferă o răcoare delicioasă; ceva mai departe e Ştrandul, piscină de vară cu plajă de nisip, ce-i face concurenţă celeilalte piscine bucureştene, Lido. Pe aleile pentru călăreţi o poţi vedea dimineaţa devreme pe regina Maria trecând în galop, galop faimos şi spaima celor care-o însoţesc. La primele zăpezi, săniile apar dintr-odată în Piaţa Victoriei.
Caii cu pompoane roşii sunt acoperiţi cu plase lungi, albe, şi sunt mânaţi de nişte vizitii bizari, în caftan de velur. Nu mai sunt trăpaşii ruşi enormi, rămaşi aici de pe vremea războiului, nici scapeţii cu obraji gălbejiţi şi zbârciţi prematur, care te înveleau cu pături din lână de capră mongolă şi care, la Paşti, ieşind din căsuţele lor ca nişte chilii mânăstireşti, îşi vizitau clienţii şi le dăruiau cozonaci uriaşi… Acum, caii modeşti şi vizitiii degeneraţi se pun la dispoziţia schiorilor care, în lipsa pantelor, se lasă traşi de la Palatul Telefoa¬nelor până la Hipodrom.
Paul Morand, “ Bucureşti”, traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, 2015
Vizitiii în pufoaice umflate mână din picioare săniile cu zurgălăi şi plimbă grupuri de patru-cinci tineri care, cu ţipete de bucurie, aruncă bulgări de zăpadă în alţii care trec pe lângă ei. Duminica, până şi Lipscanii vin să ia aer la Şoseaua transformată în staţiune de sporturi de iarnă şi fac poze în costum de schi; elevii săraci se roagă de şoferii maşinilor particulare să-i lase să-şi lege săniile de portbagaj, însoţitori mai modeşti decât lacheii în blănuri care stăteau în picioare, pe vremuri, în spatele săniilor. Cât despre copii, aceştia sunt atât de pricepuţi că izbutesc să patineze oriunde, pe zăpada topită, pe pavajul alunecos şi chiar pe pământul uscat.
