Balada Mirandei Dortloft

Pe „bătrânul cu pachetul” îl ştiam din cartier, aşa cum îl ştia toată lumea. Plimba mereu un pachet din hârtii, un teanc de documente sau dosare ţinute laolaltă cu sfoară maro, ruptă şi iarăşi legată, un tom cu zeci de noduri. Oriunde ar fi mers, la alimentara sau la farmacie, în cine ştie ce plimbări de-ale lui sau ca să-şi ia raţia de ulei şi de zahăr, avea întotdeauna pachetul la el. Purta de obicei un pardesiu care fusese cândva alb-unt, de sub care i se iţeau pantalonii largi, nu tocmai lungi, bleumarin, gri-petrol sau gri-porumbel – probabil că mereu doar aceeaşi pereche –, mergea un pic aplecat şi sigur că toată lumea îl considera un bătrân, sau cel puţin eu aşa îl consideram, şi poate de aceea consideram că aşa îl consideră toată lumea, deşi, dacă stau să mă gândesc, el avea la începutul anilor ’80 doar vreo şaizeci de ani, ceea ce acum mi se pare ireal, e de parcă aş greşi undeva. Dar nu greşesc. Fiindcă acum ştiu totul despre el, sau mai degrabă a fost o perioadă când credeam că ştiu totul despre el, înainte să vină zilele în care să înţeleg că de fapt nu ştiu mai nimic despre el, deşi deja ştiam atât de multe despre el.
Nu era unul dintre cei de care se ia lumea pe străzi, nu, nu unul dintre sărmanii nebuni după care aleargă copiii strigând porcării, aşa cum strigau după Sfânta, sau după Pitica, sau după Răţoi, nu, şi nici dintre cei care sunt alungaţi cu o piatră, prin cărţi, de le zboară pălăria din cap tocmai când le e lumea mai largă şi mai plină de muzică, piatră aruncată din spate de vreo femeie respectabilă care se pregăteşte să scoată cheia din geantă şi nu îşi doreşte asemenea specimene prin preajma casei ei, prin preajma vieţii ei. Nu, nu era nici aşa. Deşi poate că mai înrudit cu aceştia din urmă, cei care au mereu în buzunar, la îndemână, o batistă cu care să-şi oprească sângerarea, batistă pe care unii o numesc în taină veronica lor. El îşi purta pachetul liniştit de colo, colo, dar nici o pălărie, şi nici o vorbă, doar drumuri, drumuri, du-te şi vino, vino şi du-te, iar în foile lui ne vom uita abia mult mai târziu. Şi unii îl priveau cu un oarecare respect, ca pe un mister ambulant despre care se vorbeşte numai în şoaptă, de parcă vorbitul tare ar fi piatră şi de parcă oamenii pot fi mistere şi pot fi ambulante – şi pot.

Două legende circulau despre el.

Prima, pe care o puteai auzi de obicei tocmai la farmacie, când stăteai la coadă la vată, fiindcă astea erau cozile din farmacii, spunea că ar fi fost farmacist şi că înnebunise din cauză că părinţii nu îl lăsaseră să se căsătorească cu fata pe care o iubea. Mi se părea, pe cât eram eu de mică şi neştiutoare într-ale iubirii, o prostie. Ceva era pur şi simplu aberant, cel puțin în felul în care schițau ei toată această poveste, şi mă enerva toată această vorbărie şuşotită şi plină de înţelesuri a unor oameni despre un om, unul despre care era evident că nu pricep şi nici nu au cum să priceapă nimic. Mă simţeam legată de el într-un mod simplu şi limpede, nu într-un mod straniu cum ţi-ar veni să zici, nu într-un mod ciudat, ci unul simplu şi limpede, şi mă legam de el şi mai tare prin muţenie, prin neparticipare la forfotă, prin negare: buze strânse, fredonat în gând, privire întoarsă spre cutiuţele cu vitamine, aspirine, piramidoane, fiole de algocalmin şi apă distilată, feşe sterile, albine poleite cuibărite cât se poate de real în faguri de carton chinezesc cât se poate de reali, pe cutii de propolis palpabile.

A doua legendă spunea că ar fi fost avocat şi că, dat afară din motive care nu se puteau rosti nici măcar în şoaptă – şi orice copil ştia, deci ştiam şi eu (nu era nici o scofală să ştii, era aşa de firesc cum ştiu păsările să zboare atunci când se desprind de pe creangă) despre ce era vorba când era vorba de acele motive care nu se puteau rosti nici în şoaptă, sau mai degrabă credeam că pricepeam ceea ce de fapt nu puteam atunci să pricep, însă ştiam: acele motive pentru care se stătea cu o pernă proptită pe telefon atunci când numele tătucului era rostit deloc cu dragoste, şi când vorbeai de neamurile din Germania, rudele din partea mamei, şi de maşinile lor luate numai din ajutorul de şomaj când încă mai locuiau într-un lagăr, şi când ascultai Europa liberă, fie şi numai emisiunea de muzică rock, şi aşa mai departe – deci, dat afară, plimba cu el de colo-colo vechi dosare, probabil nu reale, ci imaginare, adică dosare din hârtie adevărată, pline cu cauze imaginare, îngrozitor de greu de rezolvat, o datorie neîncheiată, o datorie de încheiat. Nici din povestea asta nu credeam o iotă. Deşi aceasta îmi părea ceva mai plauzibilă, o preferam pe cealaltă, cu iubirea, adică cu pierderea. Însă nu așa cum o spuneau ei. Fiindcă eu mergeam uneori în urma lui şi mă uitam atentă la pasul lui, la pantofii lui, la şosetele lui, la mâinile lui, la uşoara cocoaşă, la fulgarinul ridicat în spate şi legănat ca o cortină peste o poveste care n-avea să ne fie spusă niciodată, nici lor, şi nici mie. Îl urmăream atât cât puteam, atât cât îmi permitea traseul, câtă vreme el umbla pe unde îmi era permis şi mie să umblu. Din gangul dintre blocuri, pe sub copaci, până la luminişul betonat din faţa poştei. Sau invers, din faţa alimentarei până în gangul acela, de unde drumurile noastre se ramificau către case, al lui mergând în stânga, al meu în dreapta şi-apoi înainte. Din orice loc pustiu, unde se întâmpla să nimeresc în spatele lui, până în orice loc mai aglomerat, unde erau prea multe priviri. Şi invers, din orice loc aglomerat, de unde el se desprindea şi se îndepărta ca un abur, cu mine pe urmele lui pentru o vreme. Niciodată acolo pe unde nu-mi era drumul. Şi mi-era clar, din drumurile astea toate, încolo şi-ncoace, şi din strânsoarea mâinilor lui, şi din privirea mereu în pământ, că nu putea fi vorba decât despre pierdere.

În seara aceea de vară, vara când cred că terminasem şcoala generală şi urma să încep liceul, ultima vară în care am copilărit din greu – jocuri la bloc, de-a v-aţi ascunselea pe pedepse tainice şi neîndeplinite, biciclete, hoinăreli, genunchi juliţi şi mici boboci erotici în falduri de catifea care n-aveau să fie date deoparte încă mult timp de atunci înainte – sub fereastra lui nimerisem, o copilă mare, greoaie. Pisica lui fusese cea care mă privise atentă cum stăteam cocoşată sub bolta cu spini a măceşului, întrebându-mă din irişii ei de aventurin: „Ce caută o puştoaică drăguţă ca tine într-un asemenea loc?” După care, chiar când începeam să mă îndepărtez, căscase de-i trosniseră fălcile. Iar când căscase, se încordase, se întinsese, aşa cum stătea aşezată în fund, se împinsese în labele din faţă, ghearele îi scrâşniseră pe tabla arsă a pervazului lăsând dâre albicioase. Aşa plecasem, cu imaginea caninilor ei dezveliţi, a ghearelor scrâşnind şi a smocurilor negre tremurând sub un spasm la capătul căscatului, conştientă că se întâmplase ceva cam bizar şi cu o importanţă pe care încă n-aveam cum s-o pricep, dar care exista, era acolo, ascunsă. N-aveam să mai revăd niciodată pisica, vai, nimeni alta decât dolofana, blânda şi mult-adorata Molly, celebritate în devenire, însoţitoare de nădejde a unui om foarte singur, jucăuşă căutătoare într-un trecut dispărut şi modestă co-autoare a unui incredibil şi minunat jurnal, o carte cum nu se mai scrisese niciodată niciunde şi pe care, într-un fel, aveam să o rescriu cu mâinile mele chiar eu, deşi nu-mi aparţinea şi n-avea să-mi aparţină nici o bucăţică din ea. Dar casa, ah, casa aceea a lui, o corabie greoaie legănată de hulă, aveam să ajung s-o cunosc atât de bine peste o vreme, începând din ziua de toamnă în care mâna unui bărbat avea să-mi îngrijească rănile, rănile din genunchi, până în alta, tot de toamnă, în care același bărbat avea să-mi producă răni noi, şi mult mai dureroase, pe lângă care o piatră aruncată, o pălărie zburată, o mână de femeie necunoscută alungându-te din preajma casei sunt aproape nimic.

(fragment de roman, titlu provizoriu)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *