Seria de motto-uri care prefațează volumul lui Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice (Casa de Editură Mac Blecher, Bistrița, 2015), constituie o mică antologie a unui moment critic, a unui ceas special al întâlnirii cu ceea ce e mai adânc înrădăcinat în tine. Pentru Radu Vancu, 4 A.M. este ora la care te întâlnești deopotrivă cu coșmarul și cu poezia, ”orele lupului” definește momentul Igmar Bergman, skunk hour o numește misterios într-un poem nocturn Robert Lowell, the violet hour îi spune T.S.Eliot în The Waste Land. 4 A.M., ora în care nu poți evita să privești adânc în tine, în care nu (te) mai poți ascunde, o oră spectrală. 4 A.M.: ”Ora la care/ câteva miliarde de neuroni/ sunt la fel de singuri/ca 7 miliarde de/ oameni. Și de neajutorați,/ și de feroce. Nimic/ nu te pregătește să treci/ de ora asta. Și, de fapt,/ niciodată nu treci/ de ora asta.”// Cam atunci au venit/ toate poemele din/ cartea asta. E mereu/ 4 A.M. în ele.” Într-un fel, Radu Vancu se înregistrează într-o galerie ilustră de anxioși, Anne Sexton, Sylvia Plath, John Berryman, Emil Ivănescu etc. și prin ea în miezul propriei sale poezii, epicentrul unei deflagrații care reia la infinit cu variațiuni un singur moment. Fiecare poem devine o schijă, un fragment a unei lumi care s-a pulverizat într-o clipă. Monstrul fericit, volumul extraordinar apărut în 2010 ne descoperea tuturor un poet de o expresivitate uluitoare, bântuit de imaginea unui singur moment coșmaresc amplificat și decantat până la otravă de demonii alcoolurilor, autorul macerându-și obsesiile cum numai unii ruși, precum Viktor Erofeev în Moscova-Petuşki sau Malcolm Lawry cu Geoffrey Firmin în Sub vulcan știu să o facă. Ambele volume sunt construite în jurul unuia și aceluiași eveniment, care îmi evocă o replică-reflecție care mi-a rămas întipărită din filmul maladiv al lui Louis Malle, Damaged. Acolo, o femeie îi spunea bărbatului imprudent căreia îi era amantă: Încearcă să îți imaginezi că ceea ce putea fi mai rău pentru tine în viață s-a întâmplat deja. Și replica își găsea o continuare tulburătoare: ”Damaged people are dangerous because they know they can survive”. Versurile din Monstrul fericit aveau vocația unei astfel de supraviețuiri la limită, pendulând la capătul unui fir de păr, și nu erau un argument pentru a trăi, ci mai degrabă un argument pentru a muri lent, cu repetiție. Diferența Cantosurilor domestice față de volumul deja pomenit este că fără a diminua registrul obsesiv, versurile din această carte devin un argument pentru a depăși, ”Vor fi oameni și vor împinge lumea mai departe”, retrăind cu toate celulele firii acel atunci. Cu toate acestea, există aici un lirism al traumei, însă ea nu este fabricată în retorta filosofiei și al unei sensibilități religioase care nu se poate concilia cu lumea ca la Emil Cioran, nu este un mod de a exploata toate posibilitățile angoasei și a o stoarce ca pe un burete pentru a obține din ea poezie ca la Sylvia Plath, nu originează într-un dezacord fundamental față de lume ca la Baudelaire, care să-l proiecteze pe poet Oriunde în afara lumii, și unde acesta devine ”la plaie et le couteau” ca în L’Héautontimorouménos.
O existență de beatnic, vopsitor, salahor, încărcător-descărcător iese la suprafață, o etapă de început anarhică, neancorată, flotantă, o viață lăsată în urmă, dar care s-a depus ca drojdia pe fundul sticlei. Această drojdie cristalizată este ”aerul cu diamante” pe care-l respiră poezia lui Radu Vancu, și alături de moarte este forma sa de relativizare, este principiul ei de incertitudine, este expresia unei libertăți secrete. Poezia sa întreține acestă minunată simbioză, își ia forța dintr-o sălbatică buffer zone a periferiei, vine din underground, e street poetry și constituie propriile sale Meditations in an Emergency după modelul lui Frank O’Hara dar, trece deopotrivă prin filtre livrești extrem de rafinate, de la poezia cu formă fixă precum villanelele de amor cu care se joacă la începuturi la cantosurile de acum. Nota bene, Radu Vancu este traducătorul Cantosuri-lor lui Ezra Pound, recentul volum, Opere I.Poezii 1908-1920, apărut la prestigioasa editură Humanitas cu un studiu introductiv de o rară erudiție filologică semnat de Horia-Roman Patapievici.
”Mansarda”, ”Gărdulețul alb de lemn”, ”20 de wați”, ”Creierul e lumea de apoi” sunt cele patru părți ale unui volum coerent de la un capăt la altul, un poem consacrat unui dublu eveniment sinuciderea care a avut loc, a tatălui, și sinuciderea care nu va avea loc, a fiului. Există aici o dublă reflectare a relației dintre tată și fiu care survine din faptul că poetul este deopotrivă fiul tatălui său și tatăl fiului său, cu alte cuvinte deopotrivă tată și fiu. Această ambiguitate organizează sistemul de oglinzi paralele, o imagine o reflectă pe cealaltă, dar într-un alt timp. Monstrul fericit, căci ce este monstrul dacă nu o emblemă a singularității, extras oricărei serii, punea în scenă obsesia unui ultraintelectualizat Quasimodo așezat pe cornișa propriei sale existențe și care nu-și poate împărtăși altfel singurătatea. În mod straniu, tema sinuciderii este aici încă mai obsesivă decât în Monstrul fericit. E inutil să număr de câte ori imaginile se desfac asemeni unor flori carnivore în jurul temei, de câte ori pulsează aproape hieratic perspectiva sfârșitului, de câte ori se reia amețitor-hipnotic scena care a pătruns adânc în creier, bântuindu-i vastele apartamente. De ce? Tocmai pentru că ea nu mai e posibilă, tocmai pentru că momentul despărțirii a sosit și Radu Vancu trebuie să spună ”adio” acestei perspective. Există aici și o anxietate care ne parvine subliminal. Sinuciderea în particular, trauma, în general, este una dintre sursele principale ale poeziei lui Radu Vancu, dacă nu și acel primum movens, dar nu și a talentului săi indubitabil. Cât timp rana, ”la plaie”, este vie poezia ”curge”, ori ea începe să se cicatrizeze, lent, învăluită de dragostea pentru propriul său fiu. Posibilitatea ”vindecării” asimilată psihanilizabil unei intime trădări conlucrează la un volum de o intensitate aproape insuportabilă. Radu Vancu reușește să maximizeze totul în acest volum, asemeni Ruletistului cărtărescian, adăugând mereu un glonț în plus în revolver, luptând cu literatura împotriva statisticii și calculului probabilităților, ruinând jocul. Este punctul de inflexiune fragil în care faptul cel mai autentic cu putință, cel mai prețios, organic legat de tine devine literatură, este sublimat estetic. Există aici o afinitate care îndrudește două formule poetice altfel diferite. Nu cred că un alt volum cu aceeași temă mai poate ființa, așa cum cred că acest volum stă sub semnul unei reușite totale pentru că-l pune în acord pe poet cu obsesia sa, deoarece coborârea în Maelstrom se face până la capăt într-o anamneză tulburătoare și irepetabilă unde totul este ars până ce scrumul este vitrificat. оставить заявку на ипотеку
La un alt nivel există și o privire ”critică” asupra poeziei confesiune a generației sale pentru că Radu Vancu nu face parte din categoria deliranților eratici, ci a lucizilor care se adâncesc în obsesie, o controlează fără să-i diminueze ferocitatea, ca și cum ar dresa un carnasier nu doar periculos, ci și extrem de imprevizibil. Poezia devine marele devorator, marele consumator de existențe, sacrificantul, dincolo de nota ușor ironică care plutește peste clape: ”Cred că sunteți sătui până-n gât/ de poeți post-confesionali care vă spun/ cât de mizerabil o duc ei.// Cât de mult s-a depărtat/ viața de ei. Cât de mult/ poezia.// Se vaită degeaba, ascultați-mă pe mine./ Poezia a fost mereu atentă la ei. La/ viața lor. Ba chiar și la moartea/lor.// Poezia a fost dintotdeauna mare meșter/ În Germania asta nazistă/ a vieții. Și-a făcut mereu treaba ireproșabil,/ca un maistru montor la țevăria/ de la Bierkenau. Eficient și mândru/ de conștiința lui profesională.” De assemenea, mi se pare semnificativ că în acest one dead man story, creierul, ”carne crudă de vânat”, este cel mai des invocat, principalul organon poetico-metafizic, creierul devine summa theologiae a cuiva care nu încetează să analizeze, să întoarcă pe toate fețele, să disece, să șlefuiască nevrotic detaliul. Există la Radu Vancu fin disimulată o analitică care împinge către paradox ca orice întâlnire cu moartea.
Am lăsat deoparte partea ”luminoasă”, de ”frânghie înflorită” a acestei poezii, ”gura de aer” a acestui volum, ultima parte, deocamdată, dintr-o adevărată saga, nu atât domestică, cât domesticită: Sebastian. Este aici contragreutatea de care uneori poezia are nevoie, este contrapunctul pe care știe să-l utilizeze atât de bine Radu, eate însă și substanța de contrast și peretele luminos pentru ”umbrele” sale. Scenele domestice au uneori o candoare înșelătoare, în poezia lui Radu intensitățile fixează momente disparate, reunite spontan prin scurtcircuitul de flacără al unei imagini care arde retina, a unei sincerități de o insuportabilă luciditate care taie în carne vie. Și trebuie să credem poeziei lui: ”Marea/mea magie e că încă/ sunt aici. Și tot asta e și/ marea ta magie”. Radu Vancu știe să filtreze cruzimea prin candoare, sângele prin lapte. Lui îi reușește și sunt puțini ca el.
