Pentru unele cuvinte, încărcarea lor excesivă cu anumite sensuri sau supraexpunerea publică reprezintă o mare nedreptate. Automat, și pentru că sînt două dintre cele mai la îndemînă exemple, îmi vin în minte două cuvinte – “tovarăș” și “camarad”. Sînt două cuvinte, vampirizate en gros și en detaile, de comunism, în timpul diverselor forme de comunism (nu doar a celor de la noi). Două cuvinte secătuite, greu de reabilitate astăzi. Sînt rostite rar, utilizate cu prudență în spațiul public, spuse / scrise cu un fel de “frînă de mînă trasă”.
Cele două exemple menționate mai sus ilustrează, am putea spune, situații de presiune ideologică; la limită, ele sînt victime ale unor tipuri de agresiuni ideologice. Sînt multe alte exemple care se pot da, desigur. Dar nu e cazul să merg, în această direcție, prea departe.
Cuvintele pot să dispară și altfel din centrul spațiului public. Cumva, de la sine. Uneori, este chiar bine să se întîmple așa ceva. Ca și cum ele însele ar fi obosit (puțin), ca și cum ar fi ales, spre binele lor, dar și spre binele celor care (ab)uzează de ele, să meargă într-o binemeritată odihnă. Iată două dintre acestea, deloc, dar deloc alese la întîmplare: “strategie” și “tactică”.
Destinul public al acestor două cuvinte a cunoscut cîțiva ani de mare glorie în democrația noastră originală – mai ales în ultimul deceniu. De prin 2004 încoace, pînă de curînd, cu 2-3 ani în urmă, “strategie” (cu versiunea complementară – “strateg, strategi”), dar și, în mai mica măsură totuși, “tactică” apăreau în comentariile politice, în luările de poziție ale politicienilor, dar și în comentariile sportive (nici nu se putea altfel, într-o țară în care toată lumea se pricepe la fotbal și la politică…) cu o frecvență înspăimîntătoare. Pe partea dreaptă, bunăoară, explicațiile de acest tip – incluse într-un pachet strategic – au fost așa de multe încît, dacă ar avea cineva răbdare să facă o antologie a lor, ar scoate o carte consisentă de umor. Ca regulă, totul era “strategie”. Totul avea, nu sens, ci explicații – iar suma lor conturau o strategie sau o alta. O strategie sau, nu de puține ori, contrariul ei. Țara aceasta în care locuim dădea pe dinafară de “strategi”. Dar și, desigur, de cititori pretins-rafinați ai acestor strategii – un fel de senzori mediatici ai avalanșei gîndirii – nu-i așa – strategice. Ghilimelele le puteți pune oriunde doriți în fraza precedentă și nu greșiti oricare ar fi opțiunea. Totul era strategie, strategie și hermenutică a strategiei. Logic: chiar și absența strategiei era, în lecturi publice uneori explicite, o formă – nu-i așa, rafinată – de strategie.
Cum spuneam: de doi-trei ani, situațiunea este sensibil schimbată. Cele două cuvinte apare mult mai rar, iar “markerii” care semnalează anumite concepte – umbrelă în măsură să explice o situație sau alta par să fie mai degrabă din familiile care indică haosul, nu ordinea, nu scenariul, nu premeditarea, nu strategia. Nici nu știu dacă să plasez în registrul decenței sau în cel al întîmplării care se tot repetă faptul că, atunci cînd, des desigur, auzim vorbindu-se despre absența unei strategii, nu mai avem de-a face cu explicația ultimă, de pe alt nivel, că, în fond, și aceasta este o…strategie. Mai greu de înțeles, un fel de subtilă lovitură cu manta (cum e la snooker), dar, în fond, tot o strategie. Consemnez această absență și, pînă să îi aflu explicația, cred că e mai înțelept să mă bucur de ea.
Fiindcă, în realitate, discursul excesiv cu privire la diversele “strategii” ori “planuri strategice” nu ascunde și nu ascundea, cred asta cu multă convingere, fapte reale, ci semnala, dimpotrivă, absența lor. Pentru binele public, pentru spațiul public, pentru comunitate și, în primul și în ultimul rînd, pentru oameni, avalanșele de “strategii” desenate din gură de diverși vorbă-lungă – fie jurnaliști, fie politicieni, fie mai știu eu ce – nu erau ceea ce pretindeau că sînt. Erau, adesea, diverse forme de fantezii, erau scenarii care consumau parțial nevroze și neîmpliniri, proiecții care pot să umple timpul cu zgomot, dar nu cu fapte. De aceea, încă o dată, este foarte bine că, uneori, anumite cuvinte se retrag și (par că) merg să se odihnească.
