Jacques Tati este Monsieur Hulot la fel cum Chaplin este şi rămâne Charlot. În silueta bizară şi şuie a acestui domn încurcă- lume, ce îşi anunţă prezenţa prin prăbuşirea ordinii şi seria de gaguri- dinamită, Jacques Tati a pus întregul său geniu de visător şi romantic. Simbolic, într-unul din filmele seriei dedicate lui Antoine Doinel,”Domicile conjugal”, Truffaut a omagiat arta inovatoare şi stranie a contemporanului său.
Cu fiecare film din ciclul inchinat Domnului Hulot, personajul lui Tati înaintează într-un univers care este din ce în ce mai impersonal şi mecanic. În mijlocul acestei lumi ordonate de logica consumului, cronometrată şi aseptică, Domnul Hulot este energia care întoarce pe dos, cu naturaleţea unui Buster Keaton, edificiul alcătuit cu atâta grijă. Ceea ce debutează ca un joc de-a vacanţa, în prima apariţie a lui Hulot, devine, progresiv, o apărare a omenescului în faţa acestei ofensive teribile a maşinilor.
În “ Mon Oncle” ´şi mai cu seamă în “ Playtime”, cinematograful lui Tati este cronica huxleyană a acestei mândre lumi noi, seduse de panaşul tehnicii şi incapabilă să mai adăpostească, în sânul ei, naturaleţea nedomesticită.
Gagurile lui Tati sunt armele cu care Domnul Hulot îşi croieşte drum,ca un vajnic Don Quijote. Nimic nu îl poate opri din drumul său. Fantezia lui Tati face să apară curcubeul imaginaţiei. Nemurirea lui Monsieur Hulot este imortalitatea insurgenţei şi a visului în libertate. ( Ioan Stanomir)
