La sfârșitul secolului trecut, când câțiva gânditori francezi de mâna a doua zăpăciseră mințile multora, s-a vorbit de „cretinizarea prin filozofie”. Zișii gânditori cheltuiau sute de pagini cu teme irelevante, fără atingere măcar cu marile întrebări ale cunoașterii; născociseră un limbaj imposibil de înțeles, din care nu ieșeau nici să-i pici cu păcură; dezinteresați de valori posace precum claritatea sau coerența, jurau mai degrabă pe smogul erudiției, pe jocurile cabalistice de cuvinte, pe fraza înadins alambicată; se citau masiv între ei, ca o sectă ce trimite mereu, uroboric, la ea însăși; livrau tomuri ample după tomuri ample, ca și cum erau niște vezuvii de creativitate și ca și cum cititorii din toată lumea trebuia să-și dedice câteva vieți la rând pentru a le conspecta delirul; nu în ultimul rând, predau în universități, verbiajului de pe hârtie adăugându-i-se verbiajul din amfiteatre. Rezultatul? În pofida oricărui bun-simț, și împotriva oricărui pronostic rațional, succesul de casă a fost total. Prea puțini au găsit cu cale să denunțe impostura, balivernismul, devălmășia ca metodă de lucru. Iar numele acestor filozofi de tristă amintire populează și astăzi, ca niște statui ale bramburelii, enciclopediile de peste tot.
Din nefericire, stilul bolborosit de care mă plâng a făcut pui și în cultura noastră. Zilele trecute, căutând să citesc ceva proaspăt și deștept, am avut ghinionul să nimeresc un volum în care mai mulți filozofi români de astăzi își reuniseră câteva studii de mici dimensiuni. Pentru că unul dintre texte m-a frapat cu deosebire, cer îngăduința cititorilor să-i reproduc începutul. Va fi un citat destul de lung, ales în mod voit din chiar deschiderea eseului, astfel încât să nu se poată spune că am scos frazele din context. Să vedem, așadar, minunea. Să vedem cum înțelege să scrie un savant român contemporan:
Se întâmplă uneori ca tematizarea valorilor să advină în discurs prin medierea unui singur locutor. În acest caz, dialogul cu ceilalți (posibili) inter-locutori va fi afectat ab initio de imposibilitatea unei inter-medieri locale. Căci, deși ființa inițiatorului – care „are loc” (în sens pasiv) – se confundă cu actul de inițiere – care „are (și el) loc” (dar în sens activ) -, punctul inițial al actualizării (și, implicit, al localizării) nu are niciodată natura unui inter-val. În fapt, el nici nu aparține mediului natural. De aceea, redus la aparența mono-logică a unei alterități (esențialmente) ireductibile, dis-cursul va tinde treptat (în ochii „celuilalt”) să–și oculteze sursa inițială. Absorbția locutorului originar în acest (aparent) mono-log tematic va avea ca efect dis-locarea locutorului însuși (mai ales când acesta este „perceput” ca alteritate radicală). Confundat adesea cu anonimatul (prezumat al) temei (care, asemeni lui Kronos, își „devorează” propriii săi „fii”), inițiatorul (prin care filiația însăși advine) își „pierde” treptat chipul și, prin urmare, identitatea. În cele din urmă, stranietatea locuției va induce anonimatul locutorului…
Vreau să fiu foarte sincer: autorul din care tocmai am citat e un cărturar adevărat, un om pentru inteligența și erudiția căruia hrănesc o admirație veche, plină de reverență (motiv, de altfel, să nu-l invoc decât pieziș aici, fără nume și prenume). Totodată, antologia răsfoită de mine cuprinde destule texte excepționale, semnate de teoreticieni interesanți. Dar, într-un fel, ceea ce mă neliniștește este tocmai asta: cum e posibil ca un ins rafinat să trimită spre publicare așa ceva? Cum e cu putință ca cineva mai obișnuit cu biblioteca decât cu aerul să livreze asemenea rebuturi, asemenea capodopere de poticnire și inadecvare? Ce sens are să compui un articol în care virgulele sclipesc, filologic, exact unde trebuie (semn că omul, cum spun, are ștaif), câtă vreme zeul Claritate este călcat în picioare la fiecare pas, denigrat, blasfemiat, lezmajestat în chip euforic? Pe scurt, ce sens are să scrii, dacă unicul tău scop pare să fie acela de a nu fi citit? De altfel, dacă e să-mi spun gândul până la capăt, îngrijorarea mea e una mult mai generală. Nu mă tulbură un text anume, al unui autor anume, dintr-o culegere anume. Mă tulbură că astfel de scrieri pot fi găsite cu duiumul în revistele noastre de filozofie, că ele trec drept normale, că nimeni nu pare asfixiat de funinginea care se ridică din ele. Că există, slavă Domnului, și destule excepții? E perfect adevărat. Dar numărul celor ce împrăștie fum e descurajant de mare. Pentru savantul autohton, a scrie cu mâna stângă, hieroglifiind presupuse abisuri de gândire, face parte din fișa postului. Generații după generații, crescute în crisalida unei asemenea culturi, au ajuns să creadă că așa arată inteligența adevărată, că așa trebuie scris, dacă vrei să te îmbraci în nimbul de profunzime al filozofiei. Iar când este să frecventăm școli și tradiții apusene, minți teoretice de prin alte părți, tot la scamatori tragem cu ochiul, tot la cei ce-și urzesc reflecția din beznă și haos. Ne interesează englezii, francezii, germanii, dar numai în măsura în care-i vedem manevrând pâclă, iradiind ceață prin operele lor. Onestitatea rece a simplității nu ne încălzește, de bună seamă, prea tare…
Închei, scurt, cu un adagiu care ne vine din secolul al XVIII-lea: „Când o cugetare este prea slabă ca să suporte o exprimare simplă – avertiza un moralist -, e semn că trebuie s-o aruncăm”. E trist că atâția oameni deștepți și instruiți, de la noi sau de aiurea, par să creadă taman invers. Și să nu ne mai mirăm dacă filozofia, aici sau aiurea, găsește tot mai puțini cititori, tot mai puține persoane convinse că ea e și altceva decât o grotescă pălăvrăgeală. Cine exersează îndelung arta de a se face neînțeles ajunge, în cele din urmă, să o stăpânească.
