zîmbete

Există zâmbete de surpriză

Ca atunci când descoperi în lada veche a unei canapele
(canapeaua din bucătărie, pe care ai stat de atâtea ori, unde credeai că se află doar colecțiile revistelor citite cu douăzeci și cinci de ani înainte și câteva almanahuri vechi, fără coperte)
o jucărie de când erai copil
(un ursuleț scămoșat, o locomotivă ale cărei roți nu se învârteau, un indian care stătea într-un genunchi în timp ce trăgea cu arcul, o păpușă cât palma, cu ochiul de plastic drept dat mereu peste cap),
care nici măcar nu-ți plăcuse
(dar o știai mereu într-un colț, ascunsă pe jumătate de mormanul altor jucării care nu îți plăceau)
și pe care o credeai pierdută
(așa cum s-au pierdut și amintirile din perioada aceea, întâmplări despre care atunci îți spuneai că o să le păstrezi mereu, că o să fie întotdeauna cu tine, așa cum îți spui acum și despre întâmplarea aceasta),
aruncată
(poate încă se mai află undeva în groapa de gunoi de la marginea orașului, sub tone de mâzgă),
uitată de mult
(așa cum îți spui ceva mai tîrziu, așezat pe canapea și întorcând pe toate părțile între palme ursulețul sau locomotiva sau indianul, că totuși o să fie și ziua aceasta, când ai găsit ceva ce nu credeai să mai existe).

Sau ca atunci cînd întâlnești pe cineva cunoscut
(dar nu foarte apropiat, nu cineva din familie sau cineva dintre cei pe care îi vezi în fiecare zi în cartier sau la serviciu)
într-un loc unde nu te-ai fi așteptat
(dar locurile unde te aștepți să întâlnești pe cineva sunt oricum foarte puține și puține dintre locurile pe care le cunoști sunt potrivite cu puținii oamenii pe care îi știi, iar timpul e întotdeauna mult prea puțin),
poate o iubită de o săptămână din timpul vacanței
(purta un pulovăr subțire, kaki, și avea pantaloni scurți, ai dansat cu ea, ați petrecut nopțile într-o căsuță de scânduri aproape de plajă, se auzeau sub o jumătate de lună pătată țipete de dragoste din alte căsuțe, dimineața îi decojeai umărul și priveai răsăritul prin pieliță, i-ai mai simțit sărutul sărat încă două zile după ce i-ai ridicat rucsacul pe scara trenului)
pe scara blocului
(în spirală, fără ferestre, din gresie gri)
unde mergi pentru o ultimă vizită la o mătușă bolnavă
(o mumie înfășurată în cearșafuri ca o ceapă învelită în sine),
și vă opriți amândoi doar o clipă
(după ce ați trecut unul pe lângă altul, întoarceți simultan capul)
și nu spuneți nimic
(nici măcar din priviri).

Există zâmbete impermeabile

Ca atunci când o rogi ceva,
(e duminică și v-ați întâlnit în living, tu veneai din bucătărie, îți lăsai în jos mânecile sumese ale cămășii, iar ea tocmai își punea al doilea cercel și avea capul ușor înclinat),
să nu se mai ascundă de tine
(își cumpărase mai demult, fără să ți-l arate, un pulovăr muștar cu buline albastre și nu te anunțase că o să întârzie cu două seri înainte – ieșise în oraș cu un grup de colege din facultate),
să pună în ordine cutiile de farduri
(una era pe televizor, alta pe măsuța din fața canapelei, alta la locul ei, pe polița de sub oglinda din baie),
să te însoțească la un eveniment important
(ar trebui să se învoiască o oră de la serviciu, să poarte în ziua aceea pantofii cu tocuri, care o bat, să îți găsească butonii grena pe care ți i-a luat acum două seri, când a venit în dormitor îmbrăcată numai într-o cămașă a ta, albă),
și ea stă dreaptă în picioare
(tălpile ei goale te excită, ai vrea să le simți pe obraji, să o răstorni pe canapea, să-i ridici fusta strâmtă și să o fuți înainte să plecați la terasa unde ai promis că o duci să vă beți astăzi cafeaua, a doua cafea)
și se uită la tine
(și tace – ai vrea să spună orice),
și pe obrazul ei cade lumina amiezii
(prin perdea, pe deasupra begoniilor).

Sau când vezi un necunoscut în foaierul unui teatru
(e lume puțină, frig, se joacă Ivona, principesa Burgundiei),
care fumează
(prin fața lui trece pentru o clipă o doamnă cu șal cu trandafiri foarte mari, însoțită de un bărbat chel care șchioapătă)
singur, în antract, într-un colț
(la fel de singur și de drept ca scrumiera cu picior care îi sprijină poala sacoului)
și uneori uită să ducă țigara la gură
(de la distanță pare dat cu un ruj de culoarea cravatei)
și scrumul îi cade
(aproape plutind în relanti, aproape auzindu-se când se destramă)
pe pantofii impecabili, lucioși
(atunci când vă zărește),
iar unghiile ei ți se înfig în braț prin sacou,
(îți dai seama că e doar un reflex de surpriză, de spaimă)
prin cămașa cu butonii grena.

Există zâmbete convenționale

Ca atunci când ești prezentat cuiva care nu te interesează foarte mult
(poartă o rochie roșie și are umerii goi, o aluniță pe stângul, ai văzut-o când a intrat în încăpere și a sărutat aerul aurei de fard care înconjoară obrajii gazdei, mai târziu a ieșit singură pe balcon, cu un pahar de vin, l-a așezat în echilibru pe balustradă),
când ești la o petrecere
(ai venit pentru că alții au insistat să nu rămâi singur acasă tocmai în noaptea aceea, să nu adormi în fotoliu cu Daisy arcuită, frecându-se de picioarele tale înainte să îți sară în poală – te-ai fi speriat și ai fi deschis puțin ochii, ai fi zărit o clipă la televizor o înregistrare dintr-o emisiune de acum treizeci de ani)
și nu-i reții nici numele
(Marinela, Miruna, Matilda, deși pentru chipul ei prelung s-ar fi potrivit mai bine Ioana sau în orice caz ceva cu I, poate Iustina sau Izabela),
nici relația în care se află
(e verișoară sau cumnată?)
cu persoana care te însoțește
(și care vorbește întruna, insistă că ar trebui să vă vedeți cu toții peste câteva zile, să beți un ceai – cănile strânse în mănuși fără degete, aburul amestecându-se cu răsuflările voastre – undeva la un patinoar și te trage din când în când de unul dintre nasturii sacoului negru).

Sau ca atunci
(sau ca acum)
când ești într-o sală de ședințe
(așezat la o masă ovală, pe un scaun cu tapițeria de piele verzuie, iar monitoarele celor șase laptopuri dinspre partea ta lucesc stins în lumina apusului care trece prin jaluzelele verticale de pînză și se aude zumzăitul aerului condiționat)
și asculți prezentarea
(despre ce e? de ce ești aici?)
pe care o face o colegă
(poartă costumul ei cel mai bun, de culoarea piersicii, vorbește repede, știe ce spune, e altfel decât în urmă cu o jumătate de oră, când ai intrat în baie fără să bați și ai găsit-o sprijinită de chiuvetă, cu un viermișor de rimel alunecându-i sub ochi)
în fața unui ecran
(arată pe el cu un indicator metalic, telescopat),
când urmărești nici foarte căzut pe gânduri
(știi că trebuie să le eviți, „să îți cauți refugiul în muncă”),
dar nici prea atent
(n-ai cum să nu revezi mereu o mână alunecând pe portiera mașinii, n-ai cum să nu auzi tocurile care se îndepărtează, n-ai avut puterea să te uiți în oglinda retrovizoare)
graficele colorate
(scări cu trepte albastre, bleu, violet, felii de pizza și torturi ale unor aniversări care n-or să mai vină)
care se schimbă mereu.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *