Alex Pleşcan, Fevronia Novac, Andrei Zlătescu,
« Clubul literar. Versuri »
Tracus arte, 2015
Alex Plescan
Orizont înclinat
un scaun de fier
o față de masă pătată
o terasă de scânduri
gândeam carnal
subțire
vedeam o fată
departe
pe plaja rece
în aburii oceanului
prin lentilele camerei
silueta ei erai tu decupată din ce
am stins o țigară în paharul gol
am cerut o friptură în sânge
înjurau marinari obosiți
mirosea a urină și a scoici moarte
peste florile mute de cactus
o mulatră desculță copila
mi-a adus un lobster viu atârnat pe o sârmă
o scrumieră spartă
un cuțit ruginit
o farfurie ciobită
o atingere de sân pe umăr
carne carnală pentru carnivori
tu
întâi plătești
apoi pleci
am închis camera foto
cu grijă
pe treptele de piatră doi orbi cântau
un cântec vesel
în limba lor fără consoane
oare așa
e visul
îmbătrânești
și
în afara timpului
o siluetă ștearsă în amurg
crezi că te iubește înapoi
Poezia asta nu s-a terminat
tu știi tot
vei zâmbi
niciodată
între noi nu sunt
amurguri sau răsărituri de lună
dimineți
anotimpuri
ceasuri nevertebrate curgând pe crengile
copacilor morți
zâmbete albastre și oranj rupte pe zidurile
orașului bombardat
doar
perne transpirate și certuri pe stradă
mâini fără degete plecând din inimă
în inimă
lipite
de învelișul nostru abstract
gânduri fără gesturi și gesturi fără gând
un sărut
mâine
o zi ca și altele
aștept
dincolo de perdeaua părului tău
să văd
clar-obscurul
nebun al eclipsei
când totul e dublu și transparent
planetele atârnă de ațe subțiri
încurcate
și
poate
o cometă mă va adormi cu tine în brațe
când
în loc să te vreau
voi citi umbrele dintre noi
cum au fost scrise dublu
apoi o să bată vântul
și lumea se va roti din nou
cadavru frumos vei zâmbi
Maree
iubita mea ca a altora
nu sunt un pește de apă dulce
nu văd luna și stelele fosforescente pe tavan
în țesătura cearșafului albastru nu văd nimic
sau
galbene în lumina vreunui hotel lângă reclama altui hotel
pulsând
nu văd nimic pașii tăi nu duc nicăieri
nu
nu ucid marinarii care te cumpără şi te devorează mereu
nu scufund barca pescarilor care te vând
nu număr porturile lor și nu înțeleg zumzetul oamenilor
care abia plutesc
obosiți
cu viața lor pe un carton colorat
văd luna
acolo
văd stelele
toate
prin părul tău de sirenă udă
știu fluxul și refluxul numai cu tine
și niciodată nu există vreun țărm
lucesc în ape adânci epave mișcate de un țipăt mut
o buză
un dinte
un ochi
sânge
un tatuaj
o lume
o noapte
un genunchi
o buză
sânge
un ochi
e un dans ritm lovitura
atât
noaptea ca ziua
tu ca eu
și
aud gustul alb de sare
cu tine se ascute parfumul delirului
când cometele trec și crabii se întorc în larve nenăscute
când adevărul e spânzurat de un catarg ce niciodată n-a fost
când melcii din fosile ies să înghită
lumina zilei de azi
când tu
stingi ecranul
și te duci să visezi
Lecția de zbor
tu te uiți pe ecran
și e gol
pui ochelarii pe masă
îți faci o cafea
cineva o să citească asta
peste o sută de ani
și
n-o să înțeleagă nimic
știi cum e să fii disperat
plictisit
al dracului de singur
știi cum e
să te sui în mașină
să conduci nebunește
pe serpentine
să te oprești
la marginea prăpastiei
să te uiți
cu ochii tăi să te uiți la
o floare
ieșind dintre stânci
și în clipa aia
când vrei să mori
un fluture să se așeze pe mâna ta
nu pe floare
știi cum e
să nu bată vântul și să zaci pe nisip
să îți alunece fluxul pe trup
scoicile moarte să ți se încurce
între degetele de la picioare
soarele să te ardă
ud
să vrei să fi fost deja mort
și totul în jur
să strige la tine
ce frumos e
ce bine și ce rău dar ce bine e
că trăiești
uite o fustă albă în vânt
o pânză de yacht
să conduci o mașină în care
nu ești decât tu
și o pictura în ramă
la curbe să te lovească peste umăr
un tablou pentru care
perete să-l atârni
nu mai ai
să iubești
ce
visul
saltul în gol
teama
amintirile amnezice ale unor
degete pe pielea ta
sau
poate
degetele tale aruncând poezia asta
în foc
să depășești în curbe fără să vezi
sperând că din față îți vine un camion
și
să sugi din bomboana cu mentă
ascultând pink floyd
tare
cu toate geamurile deschise
aerul cald să-ți fugă pe față
știi cum e
știi cum e să fii într-un loc
fără să fii acolo
să îți sune telefonul și să nu
cumva
să răspunzi
să mergi
să fugi
să nu gândești
să fugi
să mergi
să te oprești
în mijlocul drumului un animal strivit
pe asfalt
să-l ridici cu două crengi smulse
dintr-un gard viu
și din pietriș
tu
să îi faci un mormânto piramidă zeiască
în şanțul prăfuit
până la ploaia ce va urma
unei zile fierbinți
și știi cum e
să fugi mai departe
vântul mașinii să-ți usuce
lacrimile
un om bătrân negru pe o bancă albă
un nor alb pe cerul albastru
un drum de culoarea argintului viu
fremătând fata morgana
la fiecare cotitură
din ce în ce mai negru
orizontul aproape
apoi
marea calmă perfidă cu dungi albe de bărci
pacificul
atât de ușor să-l atingi
cum te uiți la el fără ochi
doar cu trupul prăbușit
în iarba uscată
îl simți
viața ta
o hartă
știi cum e
cu mâna tremurând pe volan
să desenezi meridiane pe ea
oare știi
de ce n-ai spus
iubitei tale
că pleci de acasă
de ce o lași să te iubească
singură
într-un tablou care
flutură în vânt
ești un cretin
și bătrânul
oare
te-ai oprit să fumezi o țigară cu el
mâinile lui tremurau
oare
uite
dincolo de azi
încă o floare
încă un fluture
tu
răspunzi la telefon
ecranul se aprinde
vezi
peste o sută de ani
nimeni
nu va înțelege
cum un om
cândva
trebuia să
Fevronia Novac
Fată cu inimă din desenul lui Munch
nu e a mea
inima uriaşă care se frânge
în mâna unei tinere frumoase
cu părul lung
strâns în coc
dar nu sunt chiar sigură
că nu o să îmi iau în mâini inima
stând jos apelcată
cu spinarea curbată
ca fata din crochiul lui Munch
care îşi stoarce
inima desenată cu creionul alb-negru
din care singurele care ies colorate
sunt picăturile de sânge
din ele cresc flori
pe iarba din jur
Nu o să topesc niciodată în mâinile mele şi mai reci
inima uriaşă a unui Wendigo
cu care am ieşit cândva
ca în povestea Selmei Lagerlöf
la o plimbare cu barca
în cea mai fericită zi din viaţa mea
am vorbit ca prietenii cei mai buni
cind i-am spus că şcoala din sat a ars
s-a înroşit, parcă i s-a făcut rău
şi am înţeles ca el era cel care a construit-o
mâncatorul de carne de om din expediţia polară
de care se temeau sătenii
atunci am tăcut
inima a început să-mi bată
ca inima unei veveriţe
nu găseam cuvinte să îl reconfortez
aşa că am aşteptat până la ţărm unde,
sărind din barcă,
l-am sărutat pe frunte
şi inima lui a pornit să bată
ca o inimă de veveriţă
a sărit un pas înapoi
şi a strigat:
ce ai făcut?
ca şi cum l-aş fi lovit
viaţa mea a trecut
şi l-am regăsit
târziu
când inima lui trebuia
să se fi vindecat de mine
m-am întors la el
venind din tărâmul lui Hades
chiar când mă credea moartă
nu mi-am mărturisit dragostea
dar cumva
şi nu o să vă spun cum chiar aici
totul s-a terminat cu bine pentru noi doi
Selma le-a aranjat pe toate cu inimă bună.
Acum puteţi fi martorii presentimentului meu
da, o să mă pun în genunchi, o să îmi ţin în mâini inima
şi din inima mea se vor scurge perle reci pe pământ
din care vor creşte flori albe de mulţumire.
Poetul nebun al Chinei
Fluturele prins în holul nostru
a înnebunit şi se loveşte cu capul lui mic de pereţi
e noapte afară şi lumina prea puternică la noi în casă
te ustură ochii de oboseală şi de la ecranele calculatoarelor
la care ai stat azi
în faţa cărora îţi treci viaţa,
în care înregistrezi ce nu prea contează
în care nu-ţi pui secretele tale
citeşti însă şi poezie în ele când poţi
când descoperi câte un nou autor vechi din China dinastiei Tang
dintr-un proiect de cercetare al unui poet contemporan
de care nu ai auzit încă
şi care îţi vorbeşte de poetul nebun al Chinei
care îşi plânge copilul mort
cu lacrimi de piatră îngheţată.
Lacrimile lui Meng Jiao sunt sloi
şi nu or să se topească vreodată
te cutremuri de suferinţa lui cu atâtea secole în urmă
cum îşi pierduse el fiul şi înnebunea după el
fluture lejer zdrobindu-se de pereţi de beton
lacrimile lui nu se sfărâmă, ci bubuie dintr-odată
în pereţii tăi de cărămidă
rezonă cu zgomot
în casa ta răsfăţată
ecoul lor de 12 sau 13 secole
zgârie prin inima ta.
Poem în stilul lui Nichita Stănescu
Aş vrea
Intr-o zi când nu te uiţi
Să îmi strecor inima în sacoşa cu care îţi transporţi păsările
Sunt sigură că o să te ocupi de ea cu cea mai mare grijă
Ca de o potârniche
In felul ăsta o să bată în ritm bun până la sfârşit
In mâna ta şi în cuibul păsărilor tale
Tu – prinţul fericit al păsărilor
Eu – care nu ştiu cum arată o potârniche
ce cântec
Sau ce culoare are
Poeme de femei
Joy Harjo scrie despre nisipuri si o margretă în valea morţii
din peisajele ei cu nisip roşu şi stânci înfloreşte
câte ceva plăpând din când în când
Turbăria e plimbarea noastră preferată, imitând nordul,
peisajul cu tundră la 10 minute cu maşina de noi
secretul bine păstrat al localnicilor
să ne ferim să îi dăm nume,
să nu o facem cunoscută mai nimănui că e mică şi nu e loc
pentru mulţi trecători.
Un pod de lemn ne permite să o traversăm.
Apa cu papură şi nenufari oboseşte în soarele după-amiezii şi
ne trimite câte o broască ţestoasă în întâmpinare
sau câte un castor fricos.
Tufişurile doldora de afine ne îmbie să ne aplecăm
Peste pod, ceeea ce e strict interzis şi mult amendat de legile municipale.
Turbăria e un miracol nordic aproape de casa noastră.
Nu spunem nimănui cum se ajunge la ea. Nu-i facem hartă şi
nu vorbim de ea. Hărţile sunt lucrările diavolului colonial.
(Topografia, numitul locurilor şi hărţile sunt caracteristici ale
activităţilor exploratorilor – instrumente de putere, metafore
şi unelte ale controlului colonial. Exploratorii creează hărţi ca să arate că locurile descoperite le aparţin. Le botează cu nume străine, numele lor pe care le
tatuează cu forţă ca nişte graffiti peste peisaj,
Cum ar zice Julie Cruikshank.)
Noi ne ferim să dăm nume şi ne ferim să documentam.
Turbăria doarme în liniştea amiezii. Işi odihneşte cadavrele
nedescompuse. Fantomele lor ţin peisajul în viaţă şi fac să
crească tufişuri cu afine interzise turiştilor.
Noi alergăm pe pod şi podul se mişcă şi ne speriăm una pe alta.
Arbuştii plini de fructe stau frumoşi în pozele noastre.
Mă gândesc dintr-o dată la cerceii de frunze ai Papuszei
şi la apa care vagabondează în poezia ei.
Apa turbăriei e statică.
Nenumărate straturi de poeme necunoscute
se tasează în capul meu
Poeme de femei ale căror nume se scriu în aer, în apă, în
inimile unor cititori nedumeriţi
ameţiţi de vraja lor în aerul fierbinte al amiezii
Poemele femeilor din capul meu se înscriu şi pe pielea
bronzată a scoarţei copacilor care nu au mai rămas în picioare
în turbărie, căci rădăcinile lor sunt fragile în mlaştină.
Scriu şi eu în gând un poem care îmi vine în minte doar aşa,
ca un capriciu, cum ar scrie Nagiko, jucată de frumoasa
Vivian Wu, poezia şi califrafia ei pe pielea iubiţilor
în filmul lui Greenaway.
Câte poeme ne-ar putea pluti sub picioare când ne plimbăm prin turbărie,
scrise cu grijă şi cu delicateţe şi cu răbdare
frumos caligrafiate şi tatuate pe pielea corpurilor rămase
intacte în mlaştina ei
poeme de plictis, de disperare şi de pierzare,
superbe poeme de femei.
Andrei Zlatescu
Adesea gândesc cu păcat…
Adesea gândesc cu păcat despre America: îmi pare
că întreaga lume de voluptăţi ilicite ale poeziei
s-a resorbit de pe trotuarele noastre salubre prin golul unui ochi de canalizare,
luând deodată cu strălucirea discretă a epifaniei insectele doar pe jumătate
otrăvitoare, cât şi pisălogii greieri sau spinii atroce de pe tulpinile trandafirilor,
plini cu neştiute bacterii
ce ne-ar fi răscolit inutil la ceasul siestei. Aici,
în imperiul despărţirilor rezonabile, în azilul lunar al destrămărilor
legitime de mizeriile patriei, în agonia ecranelor comasate ca o piramidă de corpuri reci
devenite fosforescente, adăpându-se sârguincios la izvorul nimicului,
îmi spun- nu fără oarecare temei- că există în fapt doar
două moduri de a îmbrăţişa lucrurile: fie atingându-le ilicit
cu privirea, fie prefăcându-te luat prin surpindere
de mareea lor zgomotoasă.
Şi, drept pedeapsă adusă orgoliosului nostru alzheimer,
cât şi vanităţii de a nu mai fi, lotofagiei noastre încremenindu-ne în stadiul oglinzii,
laptele cu iz de peyote al poeziei s-a şters treptat de pe lucruri, apoi a migrat
lent către sud, în golgotele cu iz fetid de muşuroi
ale Nayaritului, în bisericile de ceară
de viespe, la pieptul maroniu al madonelor-piña, unde
timpul însuşi ridică micii culegători de zmeură la ceruri şi plantează lacrima-domnului
în râul impietrit de lavă vulcanică, unde obsidanele
înalţă încă tzunamis până la limita căii lactee, iar batrânii-huicholes
te privesc impasibili din umbra ultimelor tufe de mirt şi prafului de aur fin
ridicat de curent
la capătul celălalt al tunelului.
Singur, pe terasă la Palas
Fiindcă sunt un poet sezonier
mă plictisesc în lunile moarte.
Aştept resemnat fluxul
pe terasă la Pallas fără să mă sinchisesc
de trecerea norilor
îmi petrec dupa-amiezele mâzgălind
câte un haiku pe foiţa fiecărei ţigări
pe care o aprind şi-mi place să cred
că fumul ultramarin
e chiar sufletul meu care urcă la cer ca să aducă
ploaia.
M-am ascuns în pielea mâzgalitorului. Aşa compilez,
leg între coperţi un tratat de anatomie a norilor. Pagini
cu soare şi umbră / vântul le poate deschide
oriunde. Oriunde mă aşez, se înoptează
cu un minut mai devreme. Pot să aduc umezeala
pe ochi şi pe buze, când vreau să uimesc pot să reduc lumea
la mărimea unui acvariu calduţ în care se zbat
debusolate, asemenea mie, musculiţe beţive
printre stele fosforescente de mare.
Pentru douăzeci-de-măsuri-de-şofran-lecţia predau cu talent
arta uciderii de dragoni. Ca să îi prind
schimb uneori numele lucrurilor. Muntelui
îi spun şes / seminţei palat. Aşa,
ei rătăcesc drumul
către vizuinile lor din cer şi îşi ascund căpăţânile
la mine în poală. Dragonilor-licurici le cumpăr bunăvoinţa
cu bănuţi galbeni de ciocolată. Prizez. Calea Lactee apare
prin spărturile umbrelei de paie. Ploaie
cu stele de August. Mă apăr cu evantaiul. Insecte
fosforescente. Albastre. Dragonii tineri
mistuiţi de demonul accediei îi ademenesc
cu duhul blândeţii. Le azvârl câte un versuleţ
din fum de tutun blond și dumnealor / nerozii
îşi pierd capul, mă confundă pesemne cu grăsanul-de-aur
îşi leapădă în ceaşca mea de cafea
piatra unghiulară din frunte. Sorb
şi aştept. Dacă nu îmi apar, iau tavernele la rând
şi ca să rămân treaz, îmi dreg băutura
cu drosophila-şi-nu-mai-ştiu-cum, deşuchiata
musculiţă beţivă. Îi ademenesc apoi într-un lupanar
ca să-i trezesc şoptesc pe n.v. vorbuliţe
în dialectele Yao, Mao si Li. Mă prefac
într-o lăcustă de jad şi rod dintr-o tulpină de bambus.
Îmi ascund sub limbă un bob de orez
şi stâlcesc rimele ca un mandarin
zguduit de servitori în lectica de alabastru. Îngenunchiez.
Culeg cochilii de melci şi lumea
îmi coboară în degete. S-a înnoptat
cu un minut mai devreme. Dezgrop morţii,
semăn delfinului vorbitor care bolboroseşte
pe de rost Iliada. Suspin. Nisip, cutii de chibrite
ude, agrafe de păr, mine neexplodate, lenjerie
de damă uzată, o lentilă de contact spartă. Am fost
o lacustă de jad, am ros o tulpină de bambus.
Apoi m-am îmbogăţit răscolind în nisip. Acum port
diamante montate pe incisivi / îmi dăruiesc
surâsul de laser / cocotelor de la masa de vis-a-vis.
Dispar, reapar la urechea celei roşcate, îmbibat
în soluţie de gel. Şoptesc. Permiteţi-mi
să mă recomand: Sakyamuni. Străin și celibatar.
Fabricant de ciocolată. Miop. Poet sezonier
şi colecţionar.
Aquamalas
Nu ştiu cum am ajuns aici. Aruncând de pe noi
pielea de zile înnegurate, înotând fericiţi
fără să privim înapoi, prefăcând în zgură lava
răcoroasă a refugiului nostru de noapte.
Mai întâi, cred, te-am obligat să priveşti prin vizor
strălucirea orbitoare a măştilor lăsate amanet mie la prima oră a zilei,
când lacrimile văduvelor mării
se împart deodata cu făina şi roua, iar lucrurile înecaţilor
caută calea uscatului.
Căzută parcă din cer, ca şi cum
aş fi ieşit din pământ, m-ai întrebat
de ce port în orbitele goale anemone de mare şi cristale
de sare, ce ghicitor în oase mi-a tautat în răspăr
hieroglifele scalpului şi dacă
ţin carena sternului nu ţin îngropată o arteră de minotaur
furată din gropile templului.
Ţi-am dovedit atunci ca o singură picatură din cerneala mea otrăvitoare
poate da viaţă monștrilor fără număr şi chip ai adâncului; acolo,
unde doar nebunia mai pluteşte pe apele cerului, iar tronul de judecată
a fost ascuns de ultimul dintre pescari
într-o cazemată.
Înlăturându-mi atunci cu greu
tigva ce mă ţinuse ascuns urmăritorilor fără vârstă,
ţi-am îmbraţişat umbra
transformându-ţi strigătul de groază într-un recif alb de coral
înconjurat de candele plutitoare,
cortină maya lasată asupra teatrului nostru submersibil:
plasă fără noduri, act neterminat la sfârşitul eonului.
A duce poemul
până în pânzele albe, mi-ai spus, făcând semnul secerei,
iată o ocupaţie
demnă de un vameş căzut în creuzetul cu esenţe vitale,
căutând să îmi cumperi
pentru câteva monede calpe de sare tăcerea şi spuma amară
a spaimei de încă o moarte.
Aici, în quantum, apărută ţie din nimicul urmând auto-combustiei,
ca o amintire lichidă a roiului de particule
pradă altă dată conspiraţiei divine, acum
cerneală turcoise, verset scris cu sânge de aquamalas
pe plajele pustii ale cerului.
Pripindu-mă întru schimbări
Pripindu-mă întru schimbări, mi-aş dori uneori o chirurgie eterică, un machiaj
gratuit, adresat nu vanităţilor mele profesorale, ci chiar bietului meu corp
astral gârbovit de atâta gramatică şi telemetrie, obosit de atatea amânări ale
întoarcerii mele / în pielea translucidă
de lumină taborică. Abia învăţat să rezist
ţintuirii în vârtejul pentagramelor de foc îngheţat
în care mi-am scufundat jumatăte de viaţă/ şi incremenit până mai ieri
de diavolii raisoneuri ai echidistanţelor intr-un iceberg
crescut din literele unei mări moarte,
abandonat acolo pe nedrept zelului meu juvenil şi faustic,
mă văd astăzi luat iarăşi pe sus
fără veste către ostiile de lumină clară ale nayaritului, apoi trântit brutal
pe o masă de bazalt transparent,
cu carcasa mea parazită de armadillo zdrobită
într-o piuă de lavă meteoritică,
şi refacută ironic în conturul şopârlei violacee,
căţărându-se/
căţărându-mă apoi în grabă pe bustul verzui
al eroului popular din parcul central. Născut, aşadar, de două ori:
un cameleon devenit
dintr-o dată galben în jurul guşei, (puţintel cherchelit), sorbind
insectele şi zahărul fermentat dintr-o căpăţână putredă de ananas,
lăsată de un chefliu în pumnul de bronz
arătând către port.
Văzută cu ochii de astăzi, noua mea condiţie cromatoforă
îmi pare totuşi un lucru cât se poate de bun: resuscitat la cerere întru viaţa
tăcută, clandestină a naturii, la capatul celălalt
al unui ochean violet, cu cine să mă însoţesc oare, dacă nu cu Pancho Villa,
eroul-bust cu pistoale de bronz,
araballul nebun cu obraji furibunzi din melasă şi pită?
Ridicând problema legăturii dintre virtuţile glontelui său protector de argint,
ascunzându-l de carabina generalului Pershing şi posibilitatea unei atari revoluţii
prin recursul la un Pancho Villa cameleonic readus la viaţă
numai şi numai prin muzica noua a sferelor convolute, mă întreb
cum ar putea cineva pe această planetă
cu nori coloraţi, cactuşi în pârg şi revoluţii neterminate
scăpa neatins de strălucirea înfricoşată a ultimelor zile de august?
La fel şi eu, proaspăt convertitul, mă opresc, salut,
apoi mă aşez, urmând întru totul spiritul locului.
