Fără să vreau, Declarație de iubire (Humanitas, București, 2015), cartea care cuprinde cincisprezece eseuri despre cincisprezece personalități (Mihail Sebastian, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Petru Creția, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, N. Steinhardt, Petre Țuțea, Mircea Ivănescu, Horia Bernea, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Henri Wald, Walter Biemel, Dan Setlacec), unele vizibile până la contestare, altele discrete, mi-a sunat într-un acord de reverberație armonică cu exercițiile de admirație cioraniene.
Și, în mod cert, aceste declarații sunt și niște exerciții de admirație, numai că subiectul lor este apropiat, și afectuos înconjurat de către autor. Poate cu excepția lui Mihail Sebastian, pe care filozoful nu avea cum să-l cunoască și în care Gabriel Liiceanu se proiectează pe anumite coordonate destinale ale trăirii stigmatului. Cartea este și o galerie de portrete, numai că aici arta portretului este sensibil marcată de interacțiune, de intimitate, de afect și, mai ales, modelată de un gând, de o reflecție.
Liiceanu nu compune portrete pentru un album de familie, ci portrete intelectual-morale, dezvăluindu-și personajul în dimensiunea sa profundă, puțin accesibilă, discretă. Înaintând în lectură, realizezi că autoul merge mai departe de atât, nu doar ceea ce stă ascuns iese la suprafață nu banal-explicativ, cât emoționant, în acest regim al afectului pe care titlul îl reclamă, dar sesizezi ceea ce este partea filozofului în aceste eseuri. Ele nu doar că descifrează pentru noi niște personalități, niște individualități puternice, chiar dacă învăluite în ceața modestiei, ci prin fiecare dintre aceste personalități constituie un răspuns incarnat, paradigmatic aș îndrăzni să zic la o situație generică, raportul individului cu istoria, cu ideologia, cu moartea, cu cultura din care face parte sau cum area cultură europeană, cu ideile, cu sine etc. Fiecare dintre cei cincisprezece, precum personajele, mutatis mutandis, din Gândirea captivă a lui Czeslaw Milosz evocă o posibilitate, o reacție emblematică la o situație.
Într-un fel reacționează Constatin Noica la constrângerile ideologice ale regimului totalitar, inițiind un joc riscant al fiozofului cu diavolul în istorie, într-un fel Alexandru Dragomir, asimilând retragerea într-un cerc restrâns al filozofiei ca un răspuns dat unei stihii istorice, în alt fel Monica Lovinescu, care alege calea exilului și o atitudine confruntațională deschisă, intransigentă până la sacrificiul propriei mame, preț mult prea greu pe care avea să-l cântărească ulterior în lacrimi. Oricât de particulare, cazurile lor oferă în mic o radiografie a unei istorii terifiante și nu este oare aceasta și măcar o parte din istoria noastră? Declarație de iubire relevă acest profil tragic, și te poți întreba dacă dragostea nu trebuie să-și verifice intensitatea cumva, printr-o încercare, printr-o interogație profundă, printr-un test. Iar acest test nu a lipsit. займ экспресс онлайн
preluare de pe bookia.ro
