Interviu Filip FLORIAN: Scrisul e ca o îndrăgostire

Dialog exclusiv La Punkt între Filip FLORIAN şi Daniela RAŢIU.

Degete mici, Băiuțeii, Toate bufnițele, Zilele Regelui. Filip Florian la Timișoara, la Librăria Cărturești, la invitația lui Bogdan Munteanu, în seria de întâlniri ”Ce faci scriitorule?”.Librăria se umple de fanii scriitorului. Două ore pline de dialog între Filip Florian și Bogdan Munteanu, care îl descoase pe scriitor despre cărți, scris, scriitori, literatură. Discuții cu cei prezenți, autografe, pauză de țigară, interviu înregistrat cu scriitorul și apoi schimbăm locul. E deja seară,Timișoara e luminată, vechea Piața Unirii e toată spartă, brăzdată de tranșee. Discutăm despre rupturile din lumea literară, despre critici, și Filip Florian spune că uneori nu le înțelege vehemența, eu spun bineînțeles clișeul ”criticul e un scriitor ratat”, dar adaug că, iată!, Marius Chivu, e un contraexemplu, fiind un scriitor minunat. Filip Florian e de acord și dă un alt exemplu: Simona Șora. E ca o continuare a interviului și aceeași pasiunea scriitorului care îl înflăcărează atunci când vorbește despre scris, despre prietenia cu Atilla Bartis, despre edituri. A doua zi, scriitorul s-a aflat la Arad, la Discuția secretă. Festivalul Național de Literatură de la Arad, organizat de Cătălin Lazurca, unde s-aadunat toată floarea scriitorimii. Îl las pe Filip Florian la o terasă înconjurată de felinare aprinse, undeva lângă Bastionul Maria Therezia unde e așteptat de Bogdan Munteanu și Alexandru Potcoavă, la o masă lungă plină de lume. În Timișoara miroase a tei.

Daniela Raţiu  (D.R.): Căutând pe internet pentru a găsi interviuri pe care le-ai acordat în ultimul timp am constatat că nu sunt foarte multe. După două ore în care ai fost ”interogat” de Bogdan Munteanu, ai răspuns întrebărilor celor care au venit special pentru tine la Librăria Cărturești, cu aceste două premise cumva am sentimentul că aș comite o agresiune față de un scriitor cum ești tu care nu se omoară cu datul interviurilor. Dar ai foarte mulți fani, cititori, după cum vezi și după cum știi așa că pentru ei vom relua/repovesti poate și lucruri pe care le-ai spus la întâlnirea de la Timișoara.

Filip Florian: Eu mă mir și acum. O parte din mintea mea știe acest lucru, mi-l spun și prietenii, dar o altă partecontinuă să fie uimită.

Filip Florian 1

D.R.: Trăiești încă această bucurie, această uluire?

Filip Florian: Este o uluire pentru că, spre deosebire de cei care se întâlnesc cu publicul să spunem la un concert, pe un stadion, la un teatru, scriitorul e izolat. Tu nu îi percepi cu adevărat pe cititori, de aia atunci când mă întâlnesc cu ei am sentimentul acesta de uluire.

D.R.: Vorbești despre scris în termen de ”îndrăgostire”, de ”incandescență”?

Filip Florian: Eu nu văd altfel scrisul, pentru mine așa e.

D.R.: Tu poate nu știi, pentru că nu avem acum o oglindă, dar atunci când vorbești despre scris te transfigurezi.

Filip Florian: Se prea poate. Am boala sincerității. De când eram mic îmi dădeam seama că ar fi fost simplu să scap din tot felul de povești dacă aș fi tras o minciună gogonată,la școală sau acasă,cum fac majoritatea copiilor, dar mie mi-e foarte greu să nu fiu cinstit, să nu vorbesc pe șleau. Cea mai sfântă chestie este să fii sincer, să spui adevărul.Și atunci, implicit, ești pasional, pentru că spui ceea ce gândești. Nu mă interesează să fabricreplici interesante doar ca să mă aflu în treabă, de amorul artei. Starea de îndrăgostire e cumva legată de ideea unei cărți, de felul de-a o apuca, de-a te împăca cu ea în anii în care tot scrii, înaintând pagină cu pagină. Clar, dacă nu e ca o îndrăgostire, atunci de ce să scrii? Ai două variante: ori nu scrii deloc ori aștepți ziua în care o idee te va cuceri, te va face praf. Dar acela nu e timp pierdut, e viață pur și simplu, e o perioadă în care se tot adună lucruri care te vor ajuta, literar vorbind, mai devreme sau mai tîrziu.

D.R.: Vorbeai, la întâlnirea cu cititorii de la Timișoara, despre scriitori referindu-te la Bohumil Hrabal ca despre ”Regele incontestabil al Estului”.

Filip Florian: Asta cred eu. Chiar cred că a reușit să aducă în paginile lui, uneori sub masca ironiei și a umorului, alteori sub zodia profunzimilor și a unei tristeți sfâșietoare, drama de jumătate de veac a unei părți de lume, de continent. Multe din cărțile lui, ”L-am servit pe regele Angliei” sau ”Trenuri cu prioritate”, se referă la povestea războiului, la ocupația germană, șiapoi la perioada comunistă, încare a trăit foarte prost, marginal, a debutat incredibil de târziu. Nu îl interesa faima. Se vede limpede în calmul, în tihna care răzbate din scrierile lui, chiar trăind în regimul acela absurd și brutal. El își vedea de viața lui, de micile lui plăceri, cu berea de seară, cu pisicile, cu casa lui de la țară, cu cei câțiva amici. Și nu simți nicăieri în romanele sau nuvelele lui nevoia de a fi în prim plan, de a da din coate ca să fie în față. Am o admirație fără margini pentru Bohumil Hrabal, enormă.

filip florian 2

D.R.: Din perspectiva aceasta, există la scriitorul român, nu vorbim doar despre contemporani, o dorință de reflectoare? Sunt mai cabotini, putem vorbi de e un anume histrionism? Întreb acest lucru pentru că la un moment dat ai și spus, în discuția despre Bohumil Hrabal, că s-ar putea vorbi de o anumită caracteristică a literaturilor, cum ar fi cea maghiară care ar avea o anumită încărcătură tragică, și implicit asta se răsfrânge și asupra scriitorilor.

Filip Florian: Poate.Și da, și ba.Trist e însă când se ajunge la o megalomanie de-a dreptul grotescă.

D.R.: Portretul lui Breban?

Filip Florian: Da, să luăm ultimul exemplu, cel al lui Breban. Este șocantă ieșirea lui. Breban e, după mine, un monumentde megalomanie. Narcisismul pare a fi ceva blând, suav, prin comparație cu megalomania lui. Îmi amintesc că am citit în tinerețe ”Bunavestire”, romanul lui,și mi-a plăcut foarte mult. Uite, chiar azi am trecut cu trenul prin Caransebeș și soția mea m-a întrebat: ”Ce crezi, or mai fi aici crescători de porumbei, ca în ”Bunavestire”?”. Parcă a dispărut în ceață, cândva, omul care a scris acea carte, iar în locul lui s-a ivit un individ copleșit de grandomanie, plin de venin și ranchiună.

D.R.: Ai spus la un moment dat azi că, dacă vei simți vreodată că nu vei mai putea să scrii,  atuncite vei opri. Crezi că există un moment în care scrisul se epuizează?

Filip Florian: Depinde cum vezi această poveste, cât de mult îți dorești să fii în prim-plan, cât de mult îți dorești notorietatea. Dacă ești atins de o asemenea boală, probabil nu te vei opri niciodată din scris, chiar dacă vei deveni din ce în ce mai caraghios. Dar câtă vreme nu asta este miza ta, ci este una strict literară, cât timp scrisul îți produce plăcere și atât, te poți opri liniștit chiar și după o singură carte. Primul om cu care am vorbit îndelung despre asta a fost Herta Muller, înainte ca ea să primească Premiul Nobel, și îmi aduc aminte patima cu care vorbea despre nevoia de a te opri la un moment dat din scris. Herta este un om cu o dreaptă măsură și un bun simț cum rareori se pot pomeni, e un foc viu. După părerea mea, avea dreptate sută la sută.

D.R.: Asta ar presupune o sinceritate a scriitorului față de sine însuși, să te oprești când nu mai ai nimic de spus.

Filip Florian: Exact. Viața merită trăită și fără a așterne fraze pe hîrtie. Dacă te interesează doar imaginea ta, atunci cred că e foarte greu să iei această hotărâre. Din fericire m-a ferit Dumnezeu de așa ceva.

D.R.: Vorbind despre arborele tău genealogic, și scriitoricesc, ai povestit de Ion Slavici, cu care ești înrudit, și povesteai foarte frumos despre cum acesta a fost la un moment dat închis și acolo ar fi învățat frizeria, iar după eliberare, în încercarea de a-și tunde un copil, i-a cam tăiat și ceva din ureche.

Filip Florian: A învățat meseria într-o închisoare din Ungaria, ca deținut, și i-a tăiat urechea unuia dintre băieți, lui nenea Marcel. Soția lui, Maica Mare, cum îi spunem noi,care i se adresa pe numele de familie, i-a spus atunci: ”Slavici, îți interzic să mai tunzi copiii!”, și începând din clipa aia au dus copiii la frizer.

Dar o altă poveste nemaipomenită, și spun asta în situația ridicolă de azi, când politicieni și milionari care ajung după gratii sunt eliberați mai repede fiindcă tipăresc niște pseudocărți, este cea cu Slavici închis la Văcărești, după primul război mondial, alături de Arghezi și de alții.În ziua în care trebuia să iasă din pușcărie, a făcut cerere la director pentru a i se da voie să mai rămână câteva săptămâni, ca să termine o nuvelă. Acolo o începuse și știa foarte bine că, odată plecat acasă, va ieși din logica și din atmosfera ei. A mai stat în celula lui aproape o lună și și-a văzut de scris. Ce e drept însă, el nu era nici parlamentar, nici milionar, nici patron al vreunui club de fotbal.

baiuteii degete mici toate bufnitele zilele regelui

D.R.: Elevul Filip Florian dând peste scriitorul Ioan Slavici în cartea de Limba și literatură română, ori fie dând peste cărțile lui, citindu-le din scoarță în scoarță.

Filip Florian: Știind toate poveștile din familie, adevărul e că raportarea la el a fost și este mai ciudată, mai altfel, să zicem. Dintre cărți, întâi și întâi am făcut ochii mari la”Moara cu noroc”, care m-a atins foarte tare, am trăit-o cu pasiune, am simțit toată tensiunea aia din jurul hanului, a banilor și a unei femei.

D.R.: S-ar putea spune despre tine că trăiești visul oricărui scriitor: de a trăi din scris.

Filip Florian: Eu trăiesc visul meu, nu pe al altora, îmi doresc să nu supăr pe nimeni cu asta. Dacă din fericiredurează de atâția ani,îi mulțumesc Cerului! Și o să continui așa cât timp se va mai putea. În toată perioada asta, o singură dată mi s-a întâmplat să știu că am din ce trăi un an întreg, în rest am avut bani doar pentru două-trei luni înainte sau m-am împrumutat de la prieteni, știind că voi avea cum să-i restitui. Nu e așa de simplu cum pare, nici așa de roz, nici așa de dulce. E ca mersul pe sârmă, dar libertatea, după mine, merită multe sacrificii, inclusiv să-ți bată uneori vântul prin buzunare.

D.R.: Ai avut sentimentul, atunci când ai luat hotărârea de te dedica total scrisului, că este un curaj nebunesc?

Filip Florian: Nu, în nici un caz. Am vrut doar să-mi fac viața după firea mea.

D.R.: E totuși un lux?

Filip Florian: Nu cred. Sunt perioade când e bine, îți poți permite mici excursii, un trai mai relaxat, dar sunt și perioade foarte aspre când abia avem bani pentru facturi. Asta a fost și este alegerea mea, e prețul libertății, repet. Când am renunțat la gazetărie, deși câștigam binișor, un văr de-al meu m-a întrebat: ”Tu ești nebun?! Din ce o să trăiești?”. Pe atunci nu mă interesa asta, sufeream cumplit fiindcă treceau lungi perioade în care nu scriam nimic sau, hai,scriam două proze scurte și alea mediocre, grăbite, lovite cumva de amețeală. Eu însumi eram conștient că sunt proaste, dovadă că nu le-am scos în lume și nu le voi scoate niciodată. Le consider niște mâzgăleli nesărate.

D.R.: Deci ai literatură de sertar?

Filip Florian: Hm… Asta nu e literatură de sertar, e ceea ce reușeam să fac. Mă mințeam, de fapt,spunându-mi lună de lună că voi reuși să scriu în week-end, săptămâna viitoare, în concediu ori cine știe când,darnu apucamniciodată să scriu așa cum aș fi vrut. Eu sunt un tip unilateral, parcă am ochelari de cal, fac cât de bine pot un singur lucru, doar ceea ce am în fața ochilor.Cum între 1990 și 1999 am fost ziarist, mă dăruiam cu totul slujbei mele și articolelor pe care le scriam, dar de literatură nu prea mai putea fi vorba. Din păcate, nu sunt în stare să trag la două căruțe deodată, chiar dacă și în gazetărie, și în literatură se înșiră cuvinte pe hârtie. Cred cu tărie că sunt două îndeletniciri complet diferite, care pe deasupra se cam bat cap în cap. Implicit, în acei zece ani, nu mai aveam nici timp și nici mintea limpede pentru literatură, izbuteam să ajung, din vreme în vreme, rar, doar la câte un fel de surogat.

Am avut de ales între o oarecare bunăstare și scrisul pătimaș la care tot visam. Am riscat, într-adevăr. M-am aruncat cu capul înainte, fără să-mi pese cum o să aterizez, ori pe roți, ori pe-o aripă, izbindu-mă de pământ sau de vreun copac. Mă interesa doar să termin acea primă carte, ”Degete mici”, s-o duc la bun sfârșit pe limba mea și după sufletul meu.

D.R.: Ai declarat la un moment dat că ar trebui să se organizeze parastase pentru personajele literare. Ce ai vrut să spui?

Filip Florian: Mă refeream la personajele literare în general, la toate personajele, după aceeași logică cu care îi celebrăm pe sfinții din calendar, le facem parastase rudelor și prietenilor sau ne amintim în fel și chip de figurile mari ale istoriei și ale artelor. Cu toții avem personaje dragi din cărțile care le-am citit, personaje care ne-au marcat, ne-au influențat…

D.R.: Personaje care parcă există undeva…

Filip Florian: Eu știu cât a însemnat pentru mine Stavroghin, sau Andrei Bolkonski, sau Mîșkin, sau Huckleberry Finn, sau Hans Castorp, sau atâtea alte personaje din literatura lumii, personaje care mi-au hrănit sufletul. Pe ei cine îi celebrează?!Unii autori sunt deseori pomeniți, dar nimic și nimeni nu omagiază niște personaje uluitoare, un soi de îngeri pogorâți pe pământ. Sunt de acord că e vorba de personaje fictive, dar sunt atât de vii pentru sute de milioane de oameni, cu siguranță mai vii și mai importante decât liste întregi de eroi, de mucenici, de regi, de savanți și de președinți.

Filip 6

D.R.: De vreme ce tu ai ales izolarea, ți-ai impus un fel de auto-recluziune, crezi că orașul îl sufocă pe scriitor?

Filip Florian: Majoritatea prietenilor mei care scriu au o problemă cu ”orașul”, dar nu în sensul că nu îl iubesc, ci dintr-o uriașă nevoie de liniște, de tihnă, fără de carenu pot lucra. Interesant e că fiecare dintre noi are o problemă cu orașul lui, nu cu toate orașele. În 2006, bunăoară, am avut o bursă de o lună la Berlin, iar în 2011 una de două luni la Vienași, în ambele cazuri,am scris foarte bine, ca în niște mici sate de munte ori de la malul mării. Acolo am izbutit să-mi văd de treabă pentru că nu era orașul meu, cu griji, cu tracasări, cu administrații financiare, cu vecini care te bat la cap, cu rubedenii agitate, cu facturi de electrică și gaz, cu tot felul de probleme care îți fac pacea scrisului harcea-parcea.

D.R.: Bucureștiul este un oraș nevrotic…

Filip Florian: Este, categoric. Dincolo de asta, acolo, la Berlin și la Viena, eram precum într-o pădure, aveam liniște interioară, chiar dacă în jurul meu se întindea larma străzii. Eu chiar lucrez bine înrezidențele de creație. Am fost în Germania, în Slovenia, în Lituania, în Bosnia și în Austria. Întotdeauna mi-a mers din plin, am fost în mână. Într-un singur loc m-am poticnit,pentru că am fost forțat de împrejurări să scriu de mână, și nu mai scrisesem așa de ani de zile.Pe atunci nu aveam un laptop al meu, iar computerele erau la mansardă, iar eu nu puteam și nu pot să scriu alături de alți oameni. Urcam la mansardă doar pentru a citi niște emailuri, în rest stăteam în odaia mea și încercam să scriu de mână.

D.R.: A funcționat?

Filip Florian: Nu prea, sincer să fiu.

D.R.. Anul trecut ai participat la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara și ai citit în premieră dintr-un proiect literar unic: romanul neterminat a lui Jose Saramago, cu texte de Roberto Saviano și Filip Florian, ”Halebarde, Halebarde”, editura Polirom. Cum a fost această experiență?

Filip Florian: Am acceptat să intru în acest proiect doar pentru imensa prețuire pe care i-o port luiJose Saramago. Îmi amintesc și acum că, înainte de 90, am dat pentru prima oară peste Saramago, mai precis am citit ”Memorialul de la Mafra”,o carte cu un titlul trucat(cel adevărat fiind ”Memorialul mănăstirii”), probabil din motive de cenzură. Au schimbat cuvântul”mănăstire” pentru că nu dădea bine în plin regim comunist și și-au permis să intre peste titlul autorului. Pentru mine a fost o descoperire colosală. Pe de altă parte, ideea de a continua scriitura cuiva mi se pare ceva imposibil. Nici un scriitor nu se poate băga în pielea altui scriitor și să continue scrisul lui. Scrisul este mult prea intim, prea personal. Universurile ficționale sunt inventate de un om, și acolo doar el trăiește, e un fel de insulă a lui. Iar pe acea insulă el e rege, doar el îi pricepe regulile. Cu toate astea, am scris cu pasiune și cu mare plăcere, făcând trimiteri la textul lui Saramago, dar construind de fapt un text al meu. Chiar îmi doresc să folosesc aceea bucată într-un viitor volum de proză scurtă. Textul meu are o legătură cu textul lui, dar este o povestire de sine stătătoare.

D.R.: Lucrezi acum la ceva anume?

Filip Florian: Da, am pornit pe drumul lung al unui nou roman și sunt destul de mulțumit de cum arată. Din păcate, am avut niște ani cu mari probleme. Cel puțin ultimi doi ani au fost groaznici, genul acela de timp, de bucată de viață, în careloviturile pe care le primești fac scrisulsă parăcumplit de ridicol. Am scris foarte puțin în ultimii doi ani.

D.R.: E cumva cinică întrebarea, în contextul acesta în care vorbești despre experiențe personale dureroase, dar este suferința o sursă de inspirație, se reconvertește durerea în scris? Sau cum te întreba o cititoare dacă este scrisul ”terapie”?

Filip Florian: Deocamdată nu-mi dau seama prea bine, dar e posibil să fie așa. Oricum, nu vreau să discut aici despre chestiuni de familie, de sănătate, despre șuieratul glonțului pe la urechi. Atât de mari au fost șocurile, urmările, încât atunci când treci de ele parcă te trezești alt om. În orice caz, văd altfel viața astăzi, ceva în mine s-a schimbat radical.

filip florian la carturesti

D.R.: Ai fost jurnalist și probabil ți-a rămas reflexul de a citi/vedea realitatea mai critic, cinic. Nici zona culturală nu e ferită de nebunia politică. Episodul Breban, restaurația cultural-proletcultistă, căderea ICR-ului.

Filip Florian: Nu mă mai uit la televizor de ani întregi șinu mai citesc ziarele. Aflu de la prieteni una sau alta, nu sunt chiar plecat pe lună sau în deșert. În schimb, culmea,vechile reflexe au rămas, pricep iute încotro bate vântul și ce se întâmplă în jur. Cred că e foarte grav faptul că lumea culturală s-a rupt în două tabere, ca de altfel toată societatea, și asta din cauza unui singur om. Faptul că îl detestai sau îl venerai pe Băsescu, a împărțit lumea românească în două, a readus starea de conflict în prim-plan.

D.R.: E straniu cumva, din cauza unui singur om să se sape atâtea tranșee, să se rupă o societate, poate fi psihanalizabil.

Filip Florian: E trist că un singur om reușește să rupă o societate, să o întoarcă pe dos.

D.R.: S-au rupt prietenii literare, oameni care se cunoșteau de o viață.

Filip Florian: S-au rupt familii, sunt oameni care au divorțat din această cauză, oameni care nu mai vorbesc cu propriii părinți. S-a ales praful de mari prietenii din lumea literară, încrederea s-a năruit pentru simplu fapt că celălalt se raporta altfel la Băsescu. E jalnic că încă mai putem să trăim așa pasional. În anii ’90 era de înțeles, veneam după o traumă de jumătate de secol, dar acum e de necrezut. Iar rana e încă deschisă.

D.R.: Dar granița era foarte clară…

Filip Florian: Da, am avut senzația că parcă ne însănătoșisem, că devenisem firești, normali, și deodată totul s-a reaprins, a explodat cu o pasiune neagră. Regret această situație. Nu mai ține însă de noi, persoană cu persoană, ci de precaritatea echilibrului despre care vorbeam.

D.R.: Nu putem să încheiem acest interviu fără a vorbi despre critici și ce spun aceștia despre tine. Adriana Bittel spune așa ”Filip Florian are plăcerea povestitului, și grija pentru viața frazei, cu măruntaiele ei comunicante. Are răbdarea ceasornicarului de a asambla angrenajul cu arcuri fixe, rotițe subțiri și rubine”.

Filip Florian: O prețuiesc enorm pe Adriana Bittel. Contează când auzi așa ceva spus de o persoană pe care-o prețuiești atât de mult. Cuvintele parcă aualtă valoare. Altfel, îmi asum doar partea cu răbdarea, cred că este o obligație a scrisului, pentru că dacă nu ai răbdare mai mult strici, distrugi.

D.R.: Ne aducem aminte de anii 2000 când au debutat o serie de scriitori tineri, se vorbea despre Noul val. După euforie au venit și așteptările, iar critici se întrebau retoric dacă scriitorii tineri vor reuși să confirme, prin a doua carte. A fost mai apoi declarația lui Marius Chivu despre romanul tău  ”Zilele regelui”, spunând ”Iată!, începem să avem roman”,în vreme ce Mihai Iovănel spune că stilul tău ar fi ”calofil”.

Filip Florian: Sunt liberi să spună toți ce vor, e ca la scris…

D.R.: …Te ating lucrurile astea?

Filip Florian: Cred cu tărie că nimeni nu poate sfătui pe altcineva cum e cu scrisul, câtă vreme oamenii sunt diferiți. Fiecare trebuie să asculte de firea lui, nude sfaturi. Inevitabil, sfaturile sunt filtrate prin personalitatea celui care le rostește, nu sunt mulate pe omul căruia îi sunt adresate. Așa e și cu critica literară. E absurd să-ți închipui că s-ar putea obține unanimități. Bunăoară, cărți care mie îmi plac nespus, unora dintre prietenii mei nu le plac sau invers. La fel stau lucrurile și cu criticii, nu poți avea pretenția să le placă aceleași cărți, același gen de literatură. În al doilea rând, ideea că aș fi calofil nu mă deranjează cu nimic. La urma urmei, nu înseamnă imbecil, înseamnă altceva. Recunosc, mă preocupă textul, am grijă de el. Cred că separarea dintre povestirea elementară, jurnalistică, și literatură o face numai textul, iarîntr-o lume bombardată de informație, de televiziune, de internetul care e bomboana pe colivă, suprema instanță a zilelor noastre, ai mai putea tu ca scriitor să vii cu o noutate, să aduci ceva nou, o veste nouă?!  În literatură nu mai aduci nimic nou, ci aduci un alt fel de a spune, aduci nuanțe, detalii, un aer pe care iți place să-l respiri.

D.R.: Ca un caleidoscop care își schimbă mereu culorile, nuanțele, jocul de lumini…

Filip Florian: Da,oarecum ca un caleidoscop, schimbi percepția, atmosfera e altfel.

D.R.: …Există obsesia asta a scriiturii finale…

Filip Florian: Nu știu. Repet, nu mă deranjează afirmația cu calofilia câtă vreme am această enormă plăcere a scrisului, a frazării, a textului. Eu nu sunt captivat exclusiv de poveste, să spun cât mai multe povești, mai degrabă vreau să creez o lume care să pară vie, să aibă puls, tipicurile ei, nu să copieze întocmai lumea în care trăim. Asta știu eu să fac și așa îmi doresc să fac.

D.R.: Ce crezi despre prorocii sfârșitului cărții scrise?

Filip Florian: Ca mulți alți proroci închipuiți, vorbesc în pustiu. După mine, e atât de mare plăcerea de-a ține în mâini o carte, de-a da paginile și de-a o citi din scoarță în scoarță, încât sfârșitul ei e departe.

D.R.: E o relație intimă între cititor și carte…

Filip Florian: Da, exact. Se tot spune că va dispărea cartea și ea se încăpățânează să nu dispară. Văd asta și din postura celui care trăiește din scris, știu foarte bine ce sume încasez de la edituri pentru cartea tipărită, tradițională, și ce sume primesc pe cartea electronică, de la aceleași edituri. În continuare este zdrobitoare supremația cărții tipărite. Vânzările sunt mult mai mari.

D.R.: Ai fost la Târgul de carte Bookfest, Ce cărți ai recomanda cititorilor tăi, cititorilor Lapunkt?

Filip Florian: Eu sunt un pic defazat. Nu țin să fiu la curent cu noutățile editoriale. Dacă un critic ar spune ce urmează să spun eu acum, s-ar pune întrebarea de ce recomandă cărți apărute acum un an ori acum câțiva ani. Eu, nefiind critic, pot să vorbesc despre așa ceva, pe mine nu mă obligă nimic să citesc ultimele apariții, nu mor de curiozitate, nu concurez cu nimeni. Dacă aud despre cărți remarcabile, le caut și le citesc, dar cred cu mare tărie în ce îmi spun prietenii mei, or asta cere timp și tihnă. Anul ăsta, la Bookfest, am cumpărat două cărți, ambele de la editura Art, și m-au făcut praf, m-au topit. E un mare noroc că le-am găsit. Mai întîi ”Lecții de dans pentru vârstnici și avansați”,de Hrabal, un volum fabulos!  Îl citești cu sufletul la gură, nu-l poți lăsa din mână, este emoție în stare pură…

D.R.: Iar ai acea transfigurare…

Filip Florian: Daa?  Mi-a plăcut atât de mult, trăiam aproape fizic bucuria, îmi venea să strig prin casă în timp ce citeam. Și apoi o altă carte, tipărită anul trecut,cea a polonezului Mariusz Szczygiel,”Gottland”, o carte incredibilă! Fiecare om vorbește cu aprindere despre unele cărți, fiindcă retrăiește inevitabil orele și magia cititului. Îți mai spun că, anul trecut, cartea care mi-a plăcut cel mai tare a fost un romanscris acum jumătate de secol, cel al bosniacului Mesa Selimovic, ”Dervișul și moartea”. Înțeleg că a fost publicat la noi prin anii ‘70 la editura Univers, după care a reapărut în 2009 la editura Corint. Spre rușinea mea, abia anul trecut am descoperit această bijuterie, un roman uluitor, desăvârșit, care îți taie pur și simplu respirația.Din păcate, asteasunt cărți despre care nu prea se vorbește. Piața românească e dominată zdrobitor de Polirom și Humanitas…

D.R.: …Puterea marketingului. Coperțile cărților tale sunt realizate de fiul tău?

Filip Florian: Da, două dintre ele.Luca va împlini în vară 17 ani.

D.R.: Cum se simte în această postură?

Filip Florian: Nu cred că se sinchisește prea tare. Pictează grozav, asta e damblaua lui, cum a mea e scrisul. Desenele le-a făcut la rugămintea mea, le-a făcut cu plăcere, dar nu le consideră lucrările vieții lui. Are alte mize. Mie îmi plac enorm, el e un om discret, nu cred că se împăunează cu ele.

D.R.: …E ca o legătură totuși…

Filip Florian: Da, așa este…

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *