-pe Strada SzekelyLazlo nr. 1
Undeva în Timișoara, pe o mică străduță cu case vechi și frumoase, în vecinătatea unui parc, pe o străduță ruptă de zgomotele orașului, de mașini, de claxoane, de oamenii bătând toate străzile în lungul și-n latul orașului de cum se ridică zorile și până-n noapte într-o agitație browniană de secol XXI, găzduit la subsolul Teatrului Auăleu și Scârț Loc Lejer, și-a deschis porțile Muzeul Consumatorului Comunist. De cum intri în Scârț Loc Lejer, într-una dintre camere, într-un colț zărești stema mare a României comuniste, sculptată în lemn înnegrit de trecerea timpului, și un mare afiș roșu te anunță că, dacă îndrăznești să cobori treptele, ajungi în Muzeul Consumatorului Comunist. Vizitarea este gratuită. Odată ajuns în subsol te trezești de fapt într-o capsulă a timpului. A unui timp pe care l-ai uitat, care e cumva blurat în amintirile oricui a prins acele vremuri.
Încăperile subsolului recompun apartamentul tipic comunist al acelor vremuri. Bicicletă ruginită pe care atârnă gențile kaki pe care le purtau liceenii drept geantă de școală. Făceau parte din recuzita de la cursurile de Apărare, ceva de genul ăsta. Îți aduci aminte de liceenii îmbrăcați în uniformele lor bleumarin, cu emblemele liceului cusute pe braț. Lângă bicicletă, o trotinetă pe care, cândva, atât de demult, un copil, acum adult, ținea ghidonul și trăgea vârtos pedalând în jurul blocului. O cameră a copilului în care găsești caietele de școală dictando, echere, Nu te supăra frate!, orar de școală, globul pământesc învârtind-l ca să vezi lumea, harta albastră din plastic a României pentru orele de geografie, jucării din plastic, păpuși, pixurile în suporturile lor din plastic, penare din lemn, autobuzele albastre, ghiozdane.
Bucătăria comunistă e pline de sticlele goale odată pline de alcoolurile comuniste Casino, Rom, Zarea, Vișinată, Vin Spumos, Triple Sec, sticla pentru Sifon cu tot cu cutiile cu dozele de rezervă pentru reîncărcare, borcanele cu etichete de gemuri și morcovi în saramură, pastă de tomate, plasele din plastic, opaițul pentru momentele când se lua lumina, o pereche de patine stau atârnate lângă chiuvetă. Flacoane din plastic pentru detergentul comunist de spălat vase, ambalajul galben al săpunului de mâini ”Buchet” sau ”Anca”, sticle de lapte și Pepsi și coșul de Alimentara cu scheletul de metal pe ale căror ”vertebre” se încolăceau/împleteau fâșii din plastic în culori nedefinite.
Sufrageria compusă din piese de mobilier mohorât-comuniste. O colecție impresionantă de vinil-uri de muzică ușoară, romanțe, muzică patriotică care pot fi ascultate la pick-up-urile vremiiîncă funcționale. Televizoare vechi, boxe, ventilatoarele verilor calde, colecție de almanahuri, programul cinematografelor, bibelourile care au străbătut timpul întregi și victorioase, radio-uri în carcase de lemn sau plastic, Pacific, radiatoare copiind design-ul șemineelor imperialiste, ceasuri încremenite în timp, așa au rămas oprite de atunci. Pe un cuier de lemn atârnă un palton negru. Pe o masă, un disc Electrecord și o carte de texte politice ale PRM. Stema României comuniste e peste tot, insigne care au stat în piepturi de militari sau activiști ori agățate de cămășile pionierilor și șoimilor Patriei. Și alături de toate astea, pe hol, odihnește Răpirea din serai, carpeta din catifea care bântuia ecvestru sufrageriile românilor, carpete aduse în țară prin intermediul comerțuluiestic-comunist care se făcea via România, Ungaria, Polonia, din mai toate țările blocului comunist care făceau astfel schimbul de mărfuri prin intermediul excursiilor organizate. Un telefon cu disc stă într-un colț și te întrebi dacă ai ridica receptorul ai mai putea să auzi ceva din trecut, poate faptul că la Alimentara au adus banane și portocale.
Un mare drapel roșu cu stema e pus în geam și soarele care îl bate îl face să arate cu pânza deșirată, obturând lumea capitalistă de afară. Pe mica canapea din fața geamului pe o bucată metalică vopsită alb-murdar stă scris cu roșu-comunist ”Ceaușescu și Poporul”.
Obiecte adunate în ani de zile de către Ovidiu Mihăiță, ”liderul” trupei AuăleuTeatru. După cum povestește chiar el, le-a adunat de peste tot, din târguri de vechituri, din poduri, din beciuri sau descoperindu-le întâmplător prin peregrinările lui. Oamenii aduc obiecte din proprie inițiativă la Scârț Loc Lejer, locul unde de altfel se amestecă teatrul cu muzica, un loc pe ai căror pereți găsești de la ciocane până la tablouri, afișe, un loc unde conspiră teatrul cu muzica și mai nou cu istoria. Obiectele adunate de Ovidiu Mihăiță nu ar însemna nimic rătăcite prin poduri, beciuri, aruncate în cutii și ascunse de ochii lumii, înșirate prin târguri și mici magazine de vechituri. Ordonate însă în camerele din subsol, reconstituind habitatul românului din perioada comunistă, toate obiectele purtând patina vremurilor recompun dimensiunea temporală a trecutului. ”Puse la un loc, ele simbolizează o lume pierdută. Recompun o lume. A venit cumva natural. Unii s-au grăbit să îmi spună că sunt comunist. Nu sunt. E doar recompunerea unei lumi pierdute”. Muzeul deja atrage turiști. În prima zi au trecut pragul 400 de vizitatori. Agențiile de turism au inclus deja muzeul pe lista atracțiilor turistice ale orașului. Turiștii își manifestă dorința de a-i vedea pe actori jucând ”comunist” în subsol, dar Ovidiu Mihăiță declară că nu vor amesteca teatrul cu muzeul de la subsol. Comunismul e doar conservat în subsol ca o relicvă, pentru aducere aminte.
Vecinătatea teatrului cu muzeul comunismului din subsol își va avea partea de ludic exploatată inteligent și educativ de Ovidiu Mihăiță și trupa lui. O serie de lecturi din textele politice ale vremii, în seri tematice, ce se vor desfășura la lumina chioară a becurilor vechi, ale opaițelor pâlpâinde și lăsând miros greu de petrol ars, ori la lumina radiatoarelor comuniste. Urechile vor auzi textele în care limbajul de lemn comunistoid vor umple spațiul. Societatea multilateral dezvoltată, cincinalul, patriotic, comunist, victoria socialismului, industria, economia planificată, centralizarea, muncitorii și partidul. Vor fi expoziții tematice, dimineți în care copiilor li se vor prezenta diafilme și audiții de muzică și chiar campionate de ”Nu te supăra frate!”. Dar și o expoziție în care vor prezenta o colecție de 400 de pești de sticlă.
După discuția cu Ovidiu Mihăiță ce a avut loc în sufrageria comunistă, în jurul unei mese acoperită cu un milieu și având între noi ”Statutul Partidului Muncitoresc Român – Culegere de texte”, luminați de un candelabru comunist ale căror becuri obosite abia răspândeau lumină, înconjurați olfactiv de mirosurile obiectelor vechi, am mai aruncat o privire prin încăperile care îți produc emoție și un soi de stupefacție: ai fost înconjurat de aceste obiecte într-o lume în care aproape totul era uniformizat. Toată lumea avea aceleași obiecte, purta același haine, încălța aceeași pantofi, foloseau aceleași aparat de radio, televizor, telefon, mașină, bicicletă, trotinetă. Se încălzeau cu același radiatoare, puneau mâna pe același calorifere reci în apartamentele standard. Televizorul se deschidea și se închidea la aceeași oră. Când orașele rămâneau în beznă era pentru toată lumea. În timp ce părăsesc muzeul, în bucătăria comunistă trei persoane privesc cu ochii mari obiectele, le iau în mână, le întorc pe toate fețele, de parcă ar dori să se asigure că există, ca au existat. Două femei tinere și un bărbat. Își spun, cumva cu bucuria glasului din copilărie: Uite, uite, și asta am avut! Uite. Nu pot să cred!Întâlnirea cu trecutul e o formă de înțelegere a prezentului.
sursa foto: https://www.facebook.com/muzeuconsumatorcomunist?fref=ts
