Pentru Marx, ori măcar pentru tânărul Marx, justificarea comunismului era abolirea alienării umane, salvarea imanentă. Faimosul salt dialectic din imperiul necesității în imperiul libertății însemna împlinirea potențialităților umane, rezolvarea conflictului dintre esență și existență. Într-o frază faimoasă, Marx își formula opoziția în raport cu ceea ce Raymond Aron a numit substituționism, mistica partidului de avangardă care înlocuiește de fapt clasa socială ca subiect activ al cataclismului revoluționar: „Emanciparea clasei muncitoare nu poate fi decât opera proletarilor înșiși.“ În lumina acestei idei putem înțelege reacția critică a Rosei Luxemburg la dictatura bolșevică și simpatia Hannei Arendt pentru militanta ucisă în ianuarie 1919.
La Lenin și apoi mult mai vizibil la Stalin, Mao, Ulbricht, Novotný, Dej, Ceaușescu etc., această dimensiune a spontaneității participative dispare cu desăvârșire. Să nu ne amăgim însă. Bolșevismul a culminat în stalinism, orice ar fi gândit un Isaac Deutscher, Moshe Lewin, Tariq Ali etc. Lenin nu a ezitat nu numai să aprobe, ci mai ales să ordone masacrarea unor categorii umane privite drept nocive, „parazitare“, destinate exterminării asemenea insectelor dăunătoare (clerul, aristocrația, monarhiștii, anarhiștii și menșevicii care refuzau să îngenuncheze etc.). Când primul comisar al justiției, socialist-revoluționarul de stânga Isaac Steinberg, șocat de amplitudinea terorii comuniste, l-a întrebat pe Lenin dacă n-ar fi mai firesc ca acea instituție să fie numită „Comisariatul Poporului pentru Exterminări“, acesta a răspuns cinic: „Firește, dar nu ne putem permite acest lucru din rațiuni propagandistice.“ Episodul apare în numeroase cărți, inclusiv în cele ale lui Richard Pipes. Steinberg a demisionat, a emigrat. Fiul său, Leo Steinberg, a fost unul dintre marii istorici de artă ai lumii, specialist de vârf în Michelangelo, a predat la University of Pennsylvania.
Germenele intoleranței, al rigorismului extremist, al cultului violenței purificatoare se află în chiar proiectul neoiacobin al comunismului modern. În acest sens, utopismul lui Lenin nu este o bastardizare a celui al lui Marx, ci o actualizare istorică a acestuia, cu excesele ce provin din radicalismul politic rus (a se citi Demonii lui Dostoievski). Pentru bolșevici, dictatura proletariatului, adică a statului-major format din revoluționarii de profesie autodesemnați drept custozii fericirii universale, mântuitorii umanității, nu mai avea nevoie de nici un fel de justificare legală. Justiția era o suprastructură, putea fi schimbată în funcție de interesele clasei aflate la putere. De aici ideea unei „justiții proletare“, îmbrățișată de toți comuniștii,fără excepție, inclusiv de Lucrețiu Pătrășcanu în perioada când a fost ministru. Se uită adeseori că totalitarismele (comunismul, fascismul, islamismul revoluționar) sunt ideologii moderne.
Comunismul conține în chiar substanța sa vitală mitul progresului istoric pe care îl împărtășește cu liberalismul, lucru observat de gânditorul politic John Gray. De aici și dificultățile liberalilor de a detecta originile totalitarismului comunist într-o versiune exacerbată și în fond denaturată a ideologiei Luminilor.
Aș mai spune ceva, în încheierea acestor reflecții. Criminalitatea regimurilor comuniste a fost legată tocmai de convingerea că au Istoria (evident cu majusculă, absolutizată, divinizată) de partea lor. În momentul în care Ceaușescu folosea Securitatea, o instituție criminală, pentru atacurile teroriste împotriva postului de radio Europa Liberă, el acționa ca un veritabil leninist. În egală măsură, recursul la violență, la teroare, este proba disperării istorice, a unei insecurități pe cât de chinuitoare, pe atât de greu de surmontat.
Vladimir Tismăneanu
Washington, DC
5 aprilie 2015
Vladimir Tismăneanu
Efigii ale unui coșmar istoric
Volum coordonat de Marius Stan
Humanitas 2015, Colecţia Istorie contemporană
