Joi, 7 mai, cu începere de la ora 19, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, Lucian Boia îşi va lansa cel mai recent volum – „Cum s-a românizat România”. Alături de autor, la acest moment va fi prezent şi Gabriel Liiceanu.
Vă prezentăm mai jos un fragment din acest volum şi, totodată, multumim editurii Humanitas pentru permisiunea de a-l reproduce.
Insularizarea: românizarea românilor
COMUNISMULUI NU I-A AJUNS să românizeze România (în sensul etnic); şi-a propus – şi în bună măsură a reuşit – să-i românizeze şi pe români (în sensul cultural al termenului). Timp de secole, elita românească se dovedise extrem de receptivă la sursele exterioare de cultură. N-a existat şi nu putea să existe un model cultural românesc: fondul autohton de civilizaţie rurală n-avea cum să susţină un ansamblu complet de norme culturale şi sociale. De la Bizanţ la Occident, românii au fost marii consumatori de modele ai Europei, adoptate uneori cu o doză de superficialitate, dar întotdeauna cu o remarcabilă capacitate de imitaţie şi de integrare.
Iniţial, România comunistă s-a rupt de Occident, deschizându-se spre modelul sovietic pe care l-a copiat cât a putut de bine. Apoi s-a delimitat şi de acest model, revenind la oarecare raporturi, economice mai ales, dar şi vag culturale, cu lumea occidentală. Efortul autorităţilor a fost acela de a limita apropierea la sfera strictă a intereselor de stat şi de a-i ţine pe români cât mai departe de influenţele străine, indiferent de originea şi de natura lor. Nici o ţară europeană din „sistemul socialist“ (exceptând Albania) nu a fost atât de închisă cum a devenit România (şi din ce în ce mai închisă, pe măsură ce ne apropiem de finalul regimului).
(…)
O asemenea reprezentare a destinului naţional, strident deformată ideologic, avea să stârnească şi reacţii adverse, însă ceva din acest discurs, chiar destul de mult, s-a fixat în spiritul românilor, mai ales pentru că părea a fi o reluare a vechilor interpretări naţionaliste (din perioada creării României moderne) şi, nu mai puţin, o bine-venită revanşă după paranteza „antinaţională“ de la începutul anilor ’50.
„Străinătatea“ devenise un concept tulbure, desemnând o lume capabilă să sucească minţile, de care românii trebuiau să ştie să se ferească. „Agenturile străine“ lucrau, fireşte, împotriva ţării. Nu era deloc indicat pentru un român să aibă „rude în străinătate“; dosarul de cadre al fiecăruia cuprindea obligatoriu o asemenea rubrică. În anii ’70 şi ’80, o „pată“ de acest gen în biografie era de ajuns pentru ca persoana respectivă să devină suspectă şi să-şi vadă cariera periclitată (oricum, un progres faţă de anii ’50, când „rudele în străinătate“ erau o bună recomandare pentru puşcărie). S-a ajuns până acolo încât la mai multe facultăţi cu profil „social-politic“ (precum istoria, filozofia sau dreptul) candidaţii cu rude în străinătate erau respinşi, fără explicaţii, chiar din momentul înscrierii.
Pe scurt, s-a petrecut o insularizare a României. Cu rezultate catastrofale asupra formării elitelor. Elita cosmopolită de altădată (atât de caracteristică, timp de secole, pentru societatea românească) s-a volatilizat aproape cu totul. Noua elită (economică, politică, intelectuală), ridicată în cea mai mare parte din straturile de jos ale societăţii, a fost afectată de un multiplu handicap. Mai întâi, punctul de plecare, deloc strălucit. Apoi, lipsa unor repere autohtone, odată ce vechea elită fusese răsturnată, cu toate competenţele şi valorile ei. (…)
Le-a trebuit românilor ceva vreme – şi le va mai trebui încă – pentru a învăţa să fie europeni (în spiritul occidental al termenului). Imediat după Revoluţie, mulţi dintre ei parcă veniseră de pe altă planetă. Numai aşa s-au putut imagina idei şi proiecte care de care mai insolite, precum conceptul de „democraţie originală“ (originală, de altfel, democraţia românească chiar avea să fie). Naţionalismul autohtonist s-a menţinut, ani de zile, la cote îngrijorătoare (fiind cât se poate de „corect politic“ potrivit normelor româneşti) şi încă se manifestă cu destulă vigoare. Iar discursul istoric s-a despărţit cu greu, şi încă nu până la capăt, de condiţia de auxiliar al ideologiei şi propagandei naţionale, pe care comunismul i-o imprimase temeinic. Ce să mai spunem despre funcţionarea instituţiilor democratice şi a economiei de piaţă capitaliste, cu „specialişti“ formaţi în comunism, şi încă într-un comunism atât de „izolaţionist“ precum cel românesc. Dacă lucrurile în continuare nu merg cum trebuie în România, cauzele mari sunt două: pe de o parte, corupţia generalizată, cu rădăcini puternice în proprietatea comunistă a tuturor, devenită proprietatea nimănui, şi în obiceiul de a fura de la stat, reflex economic durabil creat de comunism; iar pe de altă parte, inadaptarea culturală: prea mulţi români gândesc şi se comportă altfel.
Soluţia e simplă şi complicată în acelaşi timp: românii ar trebui să nu se mai amuze să gândească „româneşte“ atunci când nu e cazul; e timpul să facă un efort pentru a regândi „europeneşte“.
„
