Lucian Boia mainstream

Dacă această carte – cea mai recentă – a profesorului Lucian Boia ar fi apărut acum, să zicem, 12-15 ani, scandalul în jurul său ar fi fost, cu siguranţă, imens. Profesorul Boia ştie prea bine, de altfel, cam cum ar fi putut să fie, de vreme ce domnia sa  a fost, la un moment dat şi fără voia sa, personaj principal într-un asemenea scandal: mai ales atunci cînd a lansat „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, monumentalul volum din care s-au deşirat, ca dintr-un caier de lînă, şi altele, în ultimul deceniu şi jumătate, sporind prezenţa publică şi prestigiu binemeritat al acestui istoric uriaş căruia avem privilegiul să îi fim contemporani.

Faptul că acum, la aceasta cea mai nouă apariţie, dimensiunea polemică, de scandal ieftin, îmbîcsit-ideologic, dacă va exista, va fi clar marginală poate fi consemnat la veştile bune. Pentru marele public, cu un deceniu şi ceva în urmă, prospeţimea perspectivei istorice propuse de Lucian Boia a fost aşa de şocantă încît furia a fost foarte mare. Acum, nu va mai fi cazul de aşa ceva. Acum – pentru cei care mai ţin minte, dar şi pentru cei care cred că nu s-a întîmplat aşa ceva, deşi chiar s-a întîmplat – cartea aceasta nouă, „Cum s-a românizat România”, deşi construită pe o linie de argumentare care torpilează decenii de spalăre pe creier (cu instrumente ideologic-etnicist-nationaliste resorbite în discursul aşa-zis istoric), nu va mai fi executată, seri în şir, în prime-time la TV şi, cu atît mai puţin, merituosul ei autor. Faptul că dl Lucian Boia este, acum, acceptat ca fiind, perfect natural, perfect meritat, în centrul spaţiului public, ca director de conştiinţă, ca autor de discurs major şi, din nou,că e acceptat, acest fapt este, cum ziceam, o veste bună. El reprezintă un semn de normalitate şi marchează, cel puţin aşa îmi place să cred, şi un semnal de ieşire din nevrozele pe care le nasc şi pe care le întreţin discursurile istorice care scot în faţă tot felul de „dihănii”. Aceasta este, ca să zic aşa, un fel de, o felie de normalitate sau (ca să nu mi se spună că las garda jos prea devreme) un început de normalitate publică: anume, ca un discurs istoric precum al profesorului Lucian Boia – cu logică, argument, imaginaţie, originilitate, coerenţă, consistenţă, chiar cu umor – să fie central, nu exotic, marginal.

Despre carte. Printre rînduri – dar nu numai în această carte, ci şi în multe alte volume ale domniei sale – profesorul Boia ne spune în „Cum s-a românizat România”, ne spune asta în mod repetat, parcă la fiecare pagină: „mai uşor cu proiecţiile, mai uşor cu retro-fanteziile identitare!; să ne întoarcem la fapte!”. Or, dacă vom face aceasta – fie pe cont propriu, fie, cu cartea la îndemînă, pe urmele paşilor şi a construcţiilor argumentative ale domnului Boia -, vom avea mari surprize. Şi mai mari surprize – cu o condiţie: să accepte faptele! – vor avea „puriştii” identităţilor, istoricii care lăcrămează dimpreună cu pixul lor (românesc) atunci cînd scriu cuvîntul „român” şi derivatele binecunoscute. Dacă nu vor accepta faptele, atunci se vor plasa, ca în multe alte dăţi într-un teritoriu – ideologic, strîmt, îmbîcsit, halucitatoriu, deci periculos – în care, vorba este celebră în idealismul german, „dacă faptele mă contrazic, cu atît mai rău pentru ele”.

Într-un text fundamental publicat foarte de curînd pe portalul de atitudine şi comentariu contributors.ro, profesorul Vintilă Mihăilescu îl aşează pe Lucian Boia – şi îl indică drept „personaj paradigmatic” şi în această privinţă – în „echipa” celor care deconstruiesc, demitizează, în chip sanitar, bucăţi –încărcate ideologic, insalubre la limită – din istoria noastră. („Nu este de mirare astfel că, imediat după căderea regimului comunist, istoricii, avîndu-l pe Lucian Boia ca personaj paradigmatic, s-au angajat într-o operă deconstructivistă, încercînd să curețe terenul cunoașterii istorice de miturile sale naționale și/sau comuniste. ” – integral, textul poate fi cititi aici: http://www.contributors.ro/cultura/istoria-romaniei-noul-val/) Ceva de acest gen face Lucian Boia şi în „Cum s-a românizat România”. Dacă ar fi să apelăm la o imagine obişnuită, dar – cred eu – cu forţă mare de sugestie pentru tipul de demers practicat de Lucian Boia, profesorul de istorie care a reaşezat, prin lucrările sale şi prin unghiurile de abordare propuse de acestea, dezbaterea publică din ultimele două decenii, utilizează un fel de „şpaclu” magic cu care dă la o parte ceea ce este şubred sau adăugat deloc inocent, „cîrpit” cum s-ar spune, peste zone ample din istoria noastră. Nu este deloc o întîmplare că, în mai toate capitolele şi subcapitolele acestei cărţi sînt o mulţime de date şi de cifre – „defilare statistică” îi spune, la un moment dat, Lucian Boia (defilarea aceasta statistică este una cu adevărat impresionantă în această carte şi, nu mai puţin important, ea are sens şi un rol însemnate în economia volumului!). Să nu punem concluziile înaintea faptelor, aşadar, ci să ne întoarcem mai întîi la fapte, la cît de mult avem acces din caracterul brut al faptelor & datelor şi apoi, lăsînd deoparte, pe cît este posibil aşa ceva, „ochelarii” ideologici, să le analizăm şi să tragem concluziile pe care le permit acestea şi nu pe care le-am dori noi – este una din invitaţiile constante pe care ni le face, şi pe parcursul acestui volum, istoricul care, între altele, a vîndut în România sute de mii de exemplare din lucrările sale în ultimele două decenii.

„Fiecare popor îşi are propria experienţă cu «ceilalţi». Puţine însă în asemenea măsură şi cu asemenea intensitate precum românii. Situat într-o regiune «deschisă» şi multă vreme vag structurată, actualul spaţiu românesc a cunoscut o diversitate de dominaţii politice şi de infuzii etnice şi culturale.”-spune profesorul Boia în această lucrare. Şi îşi împarte domeniul de cercetare în cîteva mari calupuri – fiecare distinct, sub raportul politicilor de „românizare”, a raporturilor cu „ceilalţi”, a dimensiunilor dominantelor politice, ideologice. Trei asemenea calupuri, mai precis: a) Vechiul Regat; b) România Mare; c) Comunism & postcomunism.

Plecăm, atunci cînd problema românităţii începe, în secolul al 19-lea, să se pună într-un mod extrem de apăsat, de la această tensiune pe care identifică profesorul Boia: „odată cu afirmarea ideologiei naţionale, scopul românilor devine acela de a crea un stat românesc şi de a se „scutura” de pe cît posibil de străini. (…)După ce se aflaseră atîta vreme sub dominaţia sau sub influenţa altora, românii simţeau imboldul de a construi o Românie care să fie efectiv a lor. Din această tensiune izvorăşte persistentul naţionalism românesc, cu latura lui pronunţat „etnicistă” şi religioasă (român cu adevărat e considerat a fi românul etnic şi de preferinţă ortodox): o înclinare pe care nu e suficient să o criticăm din perspectiva actualăa „corectitudinii politice”; istoricul, cel puţin, e dator să facă un efort de înţelegere” .

Plecăm de la datele, sugerate în citatul menţionat imediat mai sus, şi ajungem, spune de asemenea profesorul Boia aici: „fapt este că România a reuşit în pariul său de a deveni, dacă nu exclusiv românească, în orice caz foarte românească (şi foarte ortodoxă: 86,5% ortodocşi în 2011, faţă de 72,6% în 1930). Este în prezent mult mai omogenă şi mai ferm asamblată decît a fost în perioada interbelică România Mare. Nu numai că raportul numeric dintre români şi minoritari  s-a schimbat mult în favoarea românilor, dar şi deosebirile dintre români şi români – şi dintre provinciile româneşti – s-au atenuat considerabil. Sintagma din Constituţie, stat unitar naţional, a ajuns să fie aproape adevărată.”

Cît am cîştigat şi, poate că acest aspect e şi mai important, cît am pierdut ca ţară  urmînd acest proiect – care a lăsat în urma sa multe victime, de mai multe tipuri – rămîne să descoperiţi citind această carte care pune, în spaţiul public şi în chip seducător, o serie de teme „calde” încă. Încă o dată, ca să rotunjesc: e foarte bine că, azi, tipul de discurs pe care îl practică profesorul Boia este „central”, că demersul domniei sale sau cele înrudite cu el sînt acceptate deja ca fapte – academice, editoriale – fireşti, normale…