„Am scris în această carte ca un hedonist, așadar ca un individ care identifică binele cu propria-i fericire… ”
Nu există filozofie a existenței care să nu atingă problema hedonismului. Fiecare este constructorul propriei versiuni asupra fericirii, fie că este vorba despre o fericire a prezentului multiplicat ad infinitum, fie că este numai o promisiune a unei fericiri viitoare. Nu trebuie să crezi neapărat în congruența experiențelor pur personale cu ale celorlalți sau în caracterul universal al conjecturilor despre fericire pentru a te delecta cu acest adevărat îndreptar hedonist: lecțiile de fericire ale matematicianului Bertrand Russell din „În căutarea fericirii”, (București, Editura Humanitas, 2011).
Cartea este scrisă cu subtilitate, (auto)ironie și umor: e opera unui moralist ateu, un promotor al moralei bunului-simț, o morală construită, nu primită de-a gata, corolar al experiențelor acumulate într-o viață trăită comme il faut, după principii și valori decantate din experiența personală și din meditație lucidă. Cartea este compusă din două secțiuni complementare, care încearcă să descopere cauzele nefericirii, apoi pe cele ale fericirii omului generic (fără mari drame/vicii la activ) din societatea modernă.
Cauzele nefericirii (pasiunile triste)
În opinia lui Bertrand Russell, nefericirea individului modern vine dintr-o inadecvare ontică, dintr-o greșită alegere a scopurilor în viață, dintr-o prea mare aderență la filozofiile și practicile religioase și dintr-o insuficientă delectare cu tot ceea ce nu ține de propriul eu supraevaluat. Russell înfierează individualismul exacerbat al societăților moderne, egocentrismul, apăsarea obsesiv-compulsivă pe propria personalitate narcisistă, precum și etica protestantă a datoriei și a muncii. Sursele nefericirii ar ține, în societatea contemporană, de o orientare (tipic americană) spre o cultură a succesului (competițional, pecuniar), obținut în detrimentul plăcerilor simple, calme, gratuite (plimbări, lecturi, arta conversației). Omul modern sfârșește nefericit, în mod paradoxal, la capătul unei goane prea încrâncenate după un concept ambiguu și insuficient precizat al fericirii personale.
În opinia matematicianului-filozof, una dintre sursele nefericirii omului modern se găsește în sentimentul culpabilității personale, cu rădăcini în păcatul originar, al cărui memento este reasigurat prin intermediul ritualurilor religioase, menite să întrețină dialectica nesuferită: păcat/remușcare-căință. Se impune, așadar, o debarasare de reminiscențele educației religioase pentru a se accede la o concepție mai suplă asupra existenței. O primă rețetă de fericire prescrisă de Bertrand Russel ar fi, așadar, aceea a unei necesare purgații a subconștientului de toate angoasele și frustrările – urmare a aderenței la idealul creștin-dolorist.
O altă sursă a nefericirii omului actual este, în opinia autorului, tendința de identificare cu prototipul omului de succes din imaginarul american/occidental. Succesul ca scop în sine al unei existențe își exhibă caracterul iluzoriu și potențial nociv. Atingerea acestui ideal al modernității determină, de cele mai multe ori, angoase de pierdere și un sentiment al insatisfacției/insuficienței. Pierderea inevitabilă a succesului generează dezechilibrul, reinstaurând cercul vicios al frustrării și al invidiei. Antidotul propus: o retragere metodică din cursa competițională, o reînvățare a lecției bucuriilor simple și întremătoare (detaliate în a doua secțiune a cărții). Fericirea nu este numai o problemă a individului, ci mai ales a societății.
Cauzele nefericirii sunt subsumate, așadar, unei critici cu bătaie dublă: pe de o parte avem de-a face cu o critică a educației religioase, a idealului ascetic creștin care constituie fondul milenar al imaginarului occidental; pe de altă parte este vizat modelul de viață american/capitalist, cu obsesiile sale: competiție, succes, fugă de plictis, idealul unei vieți active și excitante (cu reversul ei: teama de singurătate și incapacitatea de a mai accede la tihnă, relaxare, gratuitate a existenței): „O anume putere de a suporta plictisul este deci esențială pentru o viață fericită și acesta este unul din lucrurile pe care cei tineri trebuie ajutați să le înțeleagă și să le accepte. Toate marile cărți cuprind porțiuni plictisitoare, după cum și toate marile vieți cuprind și intervale neinteresante.”
Nefericirea omului modern (în câteva cuvinte cheie): sentimentul culpabilității, narcisism, megalomanie, vanitate, autocompătimire și autoadmirație, succes, viteză, competiție, ambiție, excitanți și plăceri palpitante, oboseală nervoasă, epuizare, pierderea contactului cu pământul și atrofierea interesului pentru lumea exterioară, invidie, grijă, ostilitate, mania persecuției, obsesia imaginii publice/frica de opinia publică etc.
Cauzele fericirii
Scurtele eseuri grupate în această secțiune constituie partea luminoasă a cărții, jumătatea surâzătoare a profilului omului modern. Din nefericire, a doua parte a eseului nu este la fel de inspirată ca cea dedicată dramelor omului contemporan. Bertrand Russell excelează în circumscrierea cauzelor nefericirii. Fericirea este, ca în viață, un capitol care implică o doză de platitudine și redundanță. Cauzele fericirii țin, așadar, de o capacitate de a-ți privi viața ca pe un tot, învestind-o cu sens prin muncă (una constructivă, dacă este posibil), prin consecvență a scopurilor și printr-o necesară calibrare și echilibrare a segmentelor cu adevărat importante ale unei existențe (familie, muncă, ocupații dezinteresate). Fericirea este la îndemâna oricărui individ, atât timp cât acesta își efectuează conștiincios igiena mentală corespunzătoare. În rest, fericirea omului modern este, în esență, fericirea lui Bertrand Russell: calmă, tihnită, familială, cu timpi dedicați muncii, familiei și divertismentului fără excese. Sunt strecurate, în acest capitol, butade, truisme, meditații cu iz feminist și câteva exaltări inoportune în legătură cu politicile sociale ale lui Lenin. În rest, „Componentele esențiale ale fericirii umane sunt simple, atât de simple încât oamenilor sofisticați le vine greu să-și dea seama ce le lipsește de fapt.” (p. 83)
Lista scurtă a fericirii: iubire și disponibilitate altruistă (înainte de toate), moderație și echilibru, o atitudine relaxată față de existență, igienă și disciplina mentală, evitarea fricii (prin confruntare cu cel mai mare rău posibil), tehnici de influențare pozitivă a subconștientului, debarasarea de superstiții și evitarea bigotismului, găsirea căii de mijloc între efort și resemnare, întrebuințarea măștilor sociale, jonglarea cu autoimaginile, cultivarea unor interese centrale și a altora subsidiare, evitarea divertismentului nociv (alcoolul și drogurile) și a pasiunilor egocentrice etc.
Omul fericit al lui Bertrand Russell este, așadar, omul mediu, omul înțelept, optimist, familist, (relativ) cultivat, cu multiple interese care se potențează reciproc, cu o doză de umor și autoironie care să împiedice un respect excesiv și ridicol față de propria persoană.
Cărțile nu gravitează, eteric, într-o dimensiune paralelă cu viața noastră. Ele sunt ocheane întoarse asupra propriului eu, lanterne care încearcă să lumineze palid obscuritatea. Rețetele de fericire sunt aprioric suspecte și, de cele mai multe ori, inoperante, însă o carte precum cea de față constituie un imbold la reevaluarea critică a propriului ideal hedonist.
