Trebuie să le privim, cred cu tărie asta, mai înti, cu respect. Cu respect şi, desigur, cu atenţie – şi, de aici, din suma aceasta aparent mică, să le redăm cu acurateţe. Forma înaltă de protecţie de care se bucură acestea în lumea bună academică (nu şi în ţări ori în instituţii în care a plagia este o chestiune de onoare şi a gîndi original, a formula inedit este echivalent cu a fi neserios sau chiar mai rău decît atît) este una din modalităţile de a spune că, în fond, în fapt, lumea nu începe cu noi. Că nu venim dintr-un gol aboslut, că, unii oameni –de regulă, cultivaţi sau mai cultivaţi decît majoritatea – au avut harul să spună mai bine şi mai clar decît noi unele lucruri. Sau nu neapărat harul – fie şi numai inspiraţia sau doar oportunitatea de a spune primii ceva, încă o dată: clar, distinct, uneori memorabil / antologic. A cita este, pînă la un punct, echivalent cu o formă firească de a fi respectuos, e totuna cu a practica bunul-simţ.
Necesare şi chiar inevitabile, citatele pot fi însă şi mijlocul prin care se iese din firesc şi din bun-simţ. Vina, mă grăbesc să spun asta, nu este, desigur, a citatelor – cuvintele nu sînt nici vinovate, nici nevinovate. Vina sau problema – şi cauza & efectele – ţin de cei care fac uz de ele. Citatele, oricum, dau un transfer de autoritate, încarcă un scenariu narativ cu o anume autoritate; rulate în exces, ele se transformă în jalnice cîrje intelectuale şi, pentru cel care o face, desemnează un fel de a trăi şi a gîndi „prin procură” sau ceva chiar şi mai jalnic decît atît. Ca studiu de caz – ar fi de amintit şi citatele scoase „la defilare”, enunţate pentru a epata. Sînt cele care dau efecte asemănătoare unor perdele de fum; citatele acestea sînt, prin consecinţe, un fel de fumigene ale spiritului care spun, doar ele, deja foarte multe despre cel care le foloseşte (nu despre inteligenţa acestuia, ci despre caracterul lui, despre aroganţă, despre neputinţă, despre uscăciune, despre parvenitism şamd).
Aşadar, pe de o parte: inevitabile şi necesare, citatele trebuie indicate, asumate, fişate, rulate cu moderaţie şi tact. Verbul e potrivit, dacă vrem să stăm în interiorul eticii – „trebuie”! Pe de altă parte, fiindcă, nu în sine, ci prin efecte, sînt periculoase, e util exerciţiul distanţării de ele, ca o invitaţie de a gîndi şi de a vorbi – „cu ideile şi cuvintele noastre ” – întru firesc, întru autentic.
Am făcut acest ocol – care e şi echivalent al unui punctaj minimal cu privire la ceea ce gîndesc despre o instituţie problematică, aşa cum e „instituţia citatului” – fiindcă, între altele, am vrut să ajung şi la un asemenea exemplar. La un citat, altfel spus. Am „scanat” în mine şi am căutat ce mi-a rămas întipărit cu mare forţă din lecturile ultimelor săptămîni. Ceva mai mult decît un cuvînt şi mai puţin decît un citat ştiinţific. Şi am găsit. E un pasaj, o frază ea însăşi indicată ca atare, drept citat – dintr-o minunată carte a lui Alain Finkielkraut, „Şi dacă dragostea ar dăinui”. E inserată undeva către mijlocul ultimului eseu din carte, cel dedicat lui Milan Kundera, autorul despre a cărui operă eseistul francez spune că „e străbătută de marea oboseală de a fi om”. Nu acesta este citatul care mă urmăreşte. Nu e din Finkielkraut. E din Milan Kundera. Iată-l: „o pauză liniştită, în care un bărbat necunoscut a aprins, pe neaşteptate, lampa bunătăţii ”. Mai ales formula aceasta ultimă – „lampa bunătăţii” – mi se pare incredibil de puternică. Magnifică, extrem de sugestivă. De luat, de dus mai departe, de repetat (fie şi în minte, pe tăcute). E un citat – de aceea ghimilele, ca formă minimală de respect, sînt obligatorii: „lampa bunătăţii”. Dar ce citat!
