Am în minte mai multe sugestii de lectură posibilă în această perioadă – de mare şi crescîndă încărcatură creştină -, o perioada care culminează cu o imensă şi plină de speranţă istorie actualizată despre speranţă, credinţă, adevăr, lumină. Una dintre cărţile care se repetă cînd mă gîndesc la ceea ce aş putea citi – şi împărtăşi – este splendidul volum „Dăruind vei dobîndi”. E şi cartea pe care, în aceste zile care curg către Sărbătorile Pascale, am şi ales să o recitesc – încet, nu multe pagini pe zi, cu atenţie.
O paranteză despre tipul de lumină care ar trebui cu adevărat celebrată în această perioadă. E bine să spunem şi să repetăm că este, totuşi, vorba despre o lumină cu totul diferită de aceea care, bizar şi eronat, se celebrează tot cam în această perioadă – lumina de flăcările care încing gratarele pe care sfîrîie micii! Sărbătorile Pascale sînt despre cu totul altceva decît despre îmbuibare şi despre grătare în rafală.
ZOOM. Despre această carte, Ştefan Iloae, îngrijitorul ediţiei publicate, admirabil, de editura Polirom şi Manastirea Rohia. Citatul este decupat din prefaţa la acest volum, un lung, competent, bogat în informaţii şi îndrăgostit cuvînt înainte: „Volumul de cuvîntări al părintelui Nicolae Delarohia (N. Steinhardt) reprezintă o sinteză a textelor şi a gîndirii sale teologice, dar şi o încununare a tuturor scrierilor cunoscutului critic şi eseist încreştinat în închisoarea de la Jilava şi călugarit la Mănăstirea Rohia din Maramureş. Cuvîntările parintelui Nicolae sînt mai mult decît predici sau omilii în sensul propriu al termenilor. Nu doar stilul, ci mai ales conţinutul, tipul de abordare, incursiunile în alte domenii, exemplele din diferite discipline, citatele din cei mai diverşi autori fac din ele ceea ce specialiştii au numit «eseu teologic». Deşi întocmite şi scrise fragmentar, la distanţe mari de timp una de alta, cuvintele de credinţă alcătuiesc un mozaic tematic bogat şi îşi regăsesc unitatea în intenţia de construire a unui îndrumar teoretic, dar mai ales practic al creştinului autentic şi neidealizat, sincer şi nefăţarnic, atent cu sine, dar şi cu ceilalţi.”
Ediţia publicată, în duet, de Manastirea Rohia în parteneriat cu editura Polirom este, aşa zicînd, una completă. Volumul pe care îl am la îndemînă şi de care mă folosesc pentru a nota diverse pasaje pentru această cronică – cel publicat în 2008 – include 52 de texte (cu tot cu „Cuvîntul înainte” al lui Nicolae Steihardt), plus alte trei texte descoperite, după moartea Parintelui Nicolae, între manuscrise – două predici în formî finală şi schiţa, dublată de înregistrarea audio, a unei a treia. „Este dificil de stabilit cum îşi pregătea monahul Nicolae predica înainte de a fi rostită, dacă avea deja definitivat textul final sau doar schiţa; presupunem că la majoritatea predicilor rostite exista deja manuscrisul integral. Cert este că, în faţa altarului din fosta bisericuţă a Mănăstirii Rohia, predicatorul N. Steihardt ăşi rostea omiliile – cu deosebit talent oratoric şi după ce erau pregătite cu multă grijă – folosindu-se doar de schiţe. Este posibil ca unele dintre cuvîntări să nu fi fost rostite deloc sau, cel puţin, nu în forma aşezată în scris, deoarece uneori mesajul era pretenţios, iar cei care l-au auzit pe părinte predicînd ştiu că temele şi tratarea lor erau accesibile, pe înţelesul asculătătorilor, dintre care mulţi erau ţărani maramureşeni”, notează Ştefan Iloaie, într-un pasaj de, să îi spunem, arheologie a ecourilor publice, oratorice ale predicilor Parintelui Nicolae.
Dintre multele predici care sînt adunate în această carte, voi semnala aici doar (despre) două dintre ele– ca un fel invitaţie de a le descoperi în integralitatea lor şi, alături de ele, pe toate celelalte. Voi „ciupi” doar cîteva idei despre aceste două teme: curajul şi încrederea.
Curajul. Aceasta este una dintre virtuţiile majore ale creştinismului căreia, într-un fel, Parintele Nicolae îi face dreptate în acest text – „este o prea rareori şi totuşi esenţială însuşire creştină”, spune acesta, în chiar pasajul prim al predicii. Şi adaugă: „Poate că, îndată după virtuţiile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj, existenţa Bisericii n-ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi”. Virtuţile teologale, cum ştim, sînt cele trei pentru creştini: credinţa, nădejdea şi dragostea. Comparaţia cu „un miel blînd şi lipsit de glas” care se face cu privire la Isus e, crede Părintele Nicolae, justă, „îndreptăţită şi înduioşătoare”. „Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvînt-imagine un leu viteaz. Cine s-ar fi urcat pe cruce, primind de bună-voie una dintre morţile cele mai cumplite din cîte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu?”
Încrederea. „Nu-i de ajuns să credem în Dumnezeu şi în dumnezeirea Sa. Ni se cere şi simţămîntul mai omenesc, mai puţin teologal, mai direct şi mai cald, mai apropiat de o relaţie de tip eu – tu (Martin Buber), de la persoană la persoană (Dumitru Stăniloaie), al încrederii de fiecare clipă, în toate diversele (măruntele ori decisivele) vicisitudini ale vieţii”. & „dacă, strîns cu uşa, ar trebui să definesc cu precizie deosebirea dintre încredere şi credinţă, m-aş încumeta să enunţ – referindu-mă la Holderlin şi Heidegger – că încrederea se înfăţişează îndeosebi ca putere poetică a spiritului omenesc, în vreme ce credinţa este facultatea sa pneumatică”.
Cartea Părintelui Nicolae, „Dăruind vei dobândi”, este una dintre cele mai dragi şi, sufleteşte, una dintre cele mai apropiate cărţi pe care le am în bibliotecă. Nu doar că nu este o întîmplare, e ceva cu mult tîlc în acest amănunt pe care mă grabesc să îl rezum: am acasă două ediţii – ambele sînt primite cadou; sînt, cum s-ar spune, dăruite. La rîndul meu, am dăruit cîteva exemplare şi, desigur, o voi mai face. Aceasta este o carte care trebuie să fie ŞI dăruită…
