(sau Inginerul agronom și sfârșitul Regimului Ceaușescu)
O revolutie, chiar si una balcanica, prima televizata din istorie, trebuie sa indeplineasca, potrivit lui Edmund Burke (intreaga expunere se poate regasi in Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa) trei criterii deodata: sa fie violenta, sa aduca o schimbare a ideologiei oficiale si sa inlocuiasca cu totul clasa politica. Revolutia din decembrie 1989 le indeplineste cat de cat pe primele doua insa deloc pe cel de-al treilea: comunistilor vechi le-au luat locul unii ceva mai noi si lucrurile au stat astfel pana de curand, desi nici macar acum, la peste 25 de ani, nu am scapat intru totul de ei.
Merita observat ca este foarte greu de precizat, daca nu chiar imposibil, momentul initial al unei revolutii. Asemeni paradoxului gramezii unde nu putem spune cand anume doua, trei pietre ajung prin acumulare sa constituie o gramada de pietre, la fel nu putem spune cand anume doua, trei sau oricate nemultumiri sociale genereaza o rasturnare politica de anvergura unei revolutii. Ei bine, momentul acela initial, adevarat Big Bang al unei revolutii, ramane aproape intotdeauna invaluit in aburii unui mister chiar si pentru cei mai incrancenati cercetatori ai trecutului. Iar daca punem la socoteala ca si trecutul politic se schimba permanent in functie de ideologiile prezente, atunci intelegem cat de greu ii este unui istoric sa gaseasca un primum movens in cronografia unei revolutii. Sta in natura noastra sa ne uitam dupa evenimente majore care ar fi putut declansa schimbari politice fundamentale, ocultand ca ele ar fi doar consecinta unei stari de spirit colective constituita prin acumularea indelungata a unor impresii si experiente comune.
Cand anume au inceput sa se intruneasca toate conditiile pentru o eruptie sociala intr-o tara atat de anesteziata de saracie precum era Romania anului 1989? Cand anume vesnicul purgatoriu al lui „se poate si mai rau” a devenit iadul de neindurat al lui „astfel nu se mai poate?” Greu de spus. Daca totul se afla incremenit intr-un echilibru politic de ceva vreme si doar un amanunt lipsit de vreo semnificatie sociala a alterat ceea ce parea complet pietrificat si imposibil de clatinat?
Revolutia din decembrie 1989 a inceput, fara ca nimeni sa o stie, in luna iulie a aceluiasi an cand, intr-o cuvantare in fata tuturor membrilor Comitetului Central al PCR, Nicolae Ceausescu a rostit, fara sa le intuiasca consecintele, niste cuvinte care au pus in discutie nu numai ordinea politica a lucrurilor dar si pe cea naturala. „Asa reprezinta lumea”, isi incepuse Ceausescu discursul in acea zi de 15 iulie, „spre care unii domni ne indeamna sa revenim: a inechitatii, a jafului, a asupririi!”
Ei bine, in acele momente in care, in uralele celor aflati in centrul pulsatil al puterii comuniste, Ceausescu nu se indoia o clipa ca ordinea republicii socialiste ar putea fi zdruncitata, undeva in judetul Arges, mai precis la Maracineni, intr-un laborator din interiorul Institutulului de Cercetare pentru Pomicultură, inginerul agronom, Ioan Andrei Mandruta, isi continua cercetarile cu privire la irigarea culturilor. In vreme ce asculta discursul lui Ceausescu la un difuzor radio, nota intr-un caiet aproape mecanic si fara niciun strop de entuziasm: „Masa medie a fructelor la mar s-a corelat semnificativ pozitiv cu consumul de apa al pomilor in toate variantele de udare aplicate.”
Era inalt, de fapt parea inalt, fiind desirat si uscat, si avea bratele noduroase ca niste crengi pe care le legana pe langa trup in toate directiile de parca s-ar fi aparat de o vijelie continua. Avea chipul pamantiu si un aer vesnic mohorat, iar la cei patruzeci de ani ai sai, era celibatar nu din convingere, ci din inertie. Nu avea vreo opinie politica (tocmai de aceea rolul jucat de el in declansarea Revolutiei din decembrie este cu atat mai notabil) sau, daca avea vreuna, o tinuse undeva atat de adanc in suflet incat era fara contur. Nu se remarcase in vreun fel niciodata si, poate, asta era intr-adevar remarcabil la el, dar isi dorea sa faca o data ceva extraodinar numai ca nu stia ce anume. Contributia lui la cercetarea sistemului de irigatii la culturile de mar era, desi temeinica, cu totul minora.
Drept urmare, cand l-a auzit vorbind la difuzorul radio pe Secretarul General al Partidului Comunist Roman, i s-a parut ca ii incolteste un gand care tot inmugurea si se inalta falnic sub bolta testei pe masura ce discursul continua. „Am cunoscut-o sute de ani si o suta de ani sub capitalism”, spunea Nicolae Ceausescu in aplauzele celor din sala, „de aceea am declarat ca pentru noi a apus intotdeauna o asemenea cale. Poporul nostru spune, cateodata, ca aceasta se va intampla cand o face plopul mere sau rachita micsunele.” Istoria ii vorbea direct inginerului agronom prin micul difuzor prins de perete, iar aplauzele izbucnite in Sala Palatului din Bucuresti i-au confirmat ca il astepta un rol cu insemnatate. Din acea clipa, avea ceva mult mai important de facut, ceva ce ar fi putut schimba ordinea lucrurilor, iar el era omul potrivit pentru aceasta misiune. Certitudinea asta l-a impovarat intr-atat incat s-a inclinat putin in uralele care rasunau in laboratorul pustiu.
Cu ochii mintii, a revazut plansele din Clasificarea Regnului Plantae asa cum le alcatuise in 1977, Alexandru Beldie, unul din profesorii pe care ii admirase cel mai mult in facultate desi, trebuie spus, sentimentul nu fusese deloc reciproc. Regnul Plantae, increngatura Spermatophyta, subincrengatura Angiospermae, clasa Dycotilodoneae, unde va lucra in ordinul Salicales si, printr-o fericita coincidenta, in aceeasi familie Salicaceae in care se regaseau atat genul Salix, cat si genul Populus, apoi in ordinul Rosales, in atat de familiara Rosaceae. Daca avea niste indoieli, ele erau legate de genul Cheiranthus insa amintirea profesorului i le-a risipit: ordinul Rhocadales, familia Brassicaceae.
A abandonat pe data insemnarile despre irigatii, de fapt avea sa renunte la tema sa de cercetare cu totul, si s-a indreptat val-vartej catre sera unde se pastrau rasadurile cu flori. De aici a ales bulbii de Viola odorata (tinand cont aici si de subtilitatile lingvistice, nu numai de cele botanice) si pe cei de Matthiola incana si de Matthiola annua. A trecut in sera unde se pastrau lastarii de Malus domestica si Malus sylvestris, pe care ii stia atat de bine, incat i s-a parut ca va lucra cu niste vechi prieteni care nu il vor lasa la greu, si i-a luat intr-o mana alaturi de lastarii de Populus alba, Populus nigra si Populus tremula. A ezitat putin in fata mladitelor de Salix caprea si de Salix babylonica, nestiind pe care sa o aleaga insa, in cele din urma, le-a ales pe amandoua. Nu putea risca.
Ceea ce a urmat tine mai curand de anecdotica unor alte ramuri, ceva mai oculte, ale stiintei, acolo unde precizia si metoda intalnesc imaginatia si magia, iar lucrarea inginerului agronom, Ioan Andrei Mandruta, se poate usor asemana stradaniilor unor alchimisti medievali. Ne putem doar inchipui cum a cautat sa se ascunda de ochii iscoditori ai colegilor, cum a reusit sa strecoare in afara Institutului lastarii si bulbii, cum a amenejat o mica sera in apartamentul sau din Pitesti, cum a reusit sa mentina temperatura si lumina constante cu ajutorul unui radiator si a unor tuburi de neon, cum a carat pungi de cernoziom si ingrasamant agricol si, in fine, cum a inceput sa-si neglizeze din ce in ce mai tare slujba de la Maracineni ajungand tot mai tarziu la serviciu in ciuda avertismentelor orale, a mustrarilor scrise si chiar a reducerii salariale care i-au fost administrate cu severitate in cele cateva luni de lucru nocturn, intens. Noptile din acele luni de vara pana catre sfarsitul toamei si le-a petrecut in aerul inabusitor al serei din apartament fara sa deschida ferestrele macar o data. Din pricina deshidratarii continue, se uscase intr-atat incat parea alcatuit numai din coaja de copac, fara pic de seva pe dinauntru. In tot acest timp, a baut zeci de litri de cafea (familia Rubiaceae, genul Coffea, varietatea de calitate inferioara Coffea robusta; Coffea arabica nu era de gasit decat pe sub mana sau pe la soferii de TIR care faceau curse in strainatate) si a fumat mii de tigari Carpati (familia Solanaceae, genul Nicotina). Nu fusese niciodata un vorbaret, din pricina singuratatii, insa in acest rastimp, temandu-se de colegi si vecini in egala masura, vorba-i devenise, parca, mai lemnoasa incat nu mai putea raspunde intrebarilor decat monosilabic si cu mare greutate.
In primele saptamani, era abatut pentru ca munca nu-i daduse niciun fel de rezultat si i se parea atunci ca nu va reusi, dar tot nu ar fi renuntat cu niciun chip. Asemeni oricarui revolutionar autentic, actul lui devenise, intr-un fel, o chestiune de viata si de moarte, care i-ar fi putut justifica rolul in lume, cu deosebirea ca lupta lui se ducea impotriva ordinii naturale. Numai in chiloti si in maieu, ud pana la piele, cerceta avid, noapte de noapte, metamorfozele pe care ar fi trebuit sa le faca plantele in schema sa demiurgica. Astepta atat de intens si cu trupul in totala nemiscare, incat s-ar fi zis ca a prins radacini in podea. Abia spre dimineata se desprindea cu greu si, deznadajduit, o pornea mai tarziu catre Maracineni. Inginerul sef l-a chemat o data, prin septembrie, in biroul sau de la etajul Institutului si a incercat sa-l descoasa despre motivele indepartarii sale de viata profesionala. „Avem nevoie de cadre de nadejde in pragul campaniei agricole de toamna”, i-a spus, „iar dumneata, tovarase Mandruta, manifesti o vadita lipsa de interes pentru binele tarii.”
A obtinut un ragaz de cateva luni in care sa-si recapete entuziasmul fara de care niciun progres nu era posibil in munca atat de nobila de cercetator in pomicultura etc. S-a intors in laborator mai inversunat ca niciodata sa duca la bun sfarsit revolutia pe care o pornise si, spre seara, a parasit Institutul inarmat cu alti cativa lastari, spera el, mai docili. Ajuns in apartamentul sau, s-a apucat de treaba imediat cu disperarea celui care nu mai are nimic de pierdut iar urmatoarele luni, din septembrie pana in decembrie, le-a petrecut trecand prin toate incercarile, le putem doar banui, de a frange ordinea naturala a lucrurilor.
In seara de 15 decembrie cand, pe tulpina firava de Salix babylonica, a vazut primele flori galbene de Matthiola annua, a stiut ca era pe punctul de a-si savarsi lucrarea iar cand, a doua zi de dimineata, primii muguri de Malus sylvestris au razbatut prin coaja argintie a unui exemplar de Populus alba, a stiut ca o desavarsise. S-a simtit atunci inundat de o liniste adanca din care rasarea domol, sub bolta testei iluminata de un soare incandescent, o minunata Nelumbo nucifera. Floarea de Lotus a intelepciunii isi deschidea toate cele o mie de petale in vreme ce Ioan Andrei Mandruta rostea aceste cuvinte: „cand o face plopul mere si rachita micsunele”.
Ceva mai tarziu, in aceeasi zi de 16 decembrie 1989, avea sa izbucneasca Revolutia Romana si nimeni, pana in acest tardiv moment de justitie literara, nu a stiut ca ordinea politica a lucrurilor fusese sfaramata printr-o revolutie taxonomica a unui marunt inginer agronom.
NOTA: o bucata din discursul de atunci al lui Ceausescu poate fi gasita aici