Din punctul de vedere al strazilor, oamenii sunt o simpla curiozitate. Sunt o specie de poteci marunte, un soi de scurtaturi care se inalta si nu duc nicaieri. Numai in cazul in care au merite deosebite, oamenii ajung sa-si depaseasca conditia si sa devina strazi sau chiar bulevarde.
Daca strazile ar putea vorbi, ne-ar acoperi de ocara printre gropile stirbe pe care le casca la tot pasul. Din fericire pentru noi, raman mute si doar cand se aduna pe la intersectii le mai poti auzi clevetind pe limba lor. Caci au una a lor pe care o cunosc cel mai bine vagabonzii, betivii si fetele publice. Arhitectii si edilii municipali nu mai inteleg nici o iota din limbajul strazilor pentru ca au uitat cu desavarsire ca ele sunt vii si traiesc asemeni unor fiinte oarecare. Sta marturie agonia in care zbat acum cand fiecare strada a devenit o fundatura, un interval chinuitor pentru cel care il parcurge.
Daca strabati un drum de tara si intrebi un trecator cum poti ajunge undeva, sa zicem la o manastire sau la carciuma din sat, ti se raspunde negresit sa urmezi drumul caci te va duce acolo. Ei bine, in Bucuresti strazile nu mai duc nicaieri pentru ca sunt in amortire. Nu mai curg catre piete largi pentru ca abia se tarasc spre o intersectie desfundata unde isi striga vremelnica izbanda printr-un monument paraginit.
Negresit, in fiecare piateta cate un betiv se sprijina de un soclu incercand sa borasca posirca ieftina prin care isi minte zilele. Astfel ca la fiecare colt de strada exista un monument inchinat betivului anonim si agresiv, iar pe soseaua de centura sunt presarate sute de statuete efemere ale femeilor publice. Unele sunt ingenuncheate in boscheti in deplina comuniune a omului cu natura – mai ales a soferului de tir cu natura umana – altele inca se inalta si nu duc nicaieri.
In orice indreptar, strazile se impart in strazi lungi, late, rotunde sau patrate, insa mai suporta si o alta clasificare, anume intre cele care tac mocnit si cele vorbarete care intra in conversatie cu trecatorul inca de la primul pas. Acestea din urma sunt o specie pe cale de disparitie.
In comunism, strazile Bucurestiului isi tineau gura in timpul zilei, iar noaptea fosgaiau prin intuneric. Acum insa, dupa 15 ani, vorbesc stricat printre crapaturile din astfalt sau cu glasul gatuit de o singura ploaie torentiala ori de iarna care ne ia de fiecare data pe la spate. Nu e de mirare ca vor sa rupa tacerea si sa-si faca auzita vocea pentru ca au multe de spus. In primul rand, unele dintre ele ar vrea sa-si redobandeasca stralucirea de odinioara si nu cer decat cateva felinare, un chip pietruit cum se cuvine si mai putine seminte. Daca se poate, sunt cateva – mai ales bulevardele cu fason – care pretind chiar o cantitate mai mica de scuipat pe metrul patrat, insa sunt rezonabile si nu cer imposibilul de la niste oraseni care nu stiu inca cum sa se poarte cu strazile lor.
Cele mai multe strazi din Bucuresti afiseaza un gangav Mue Steaua sau vreo cugetare deocheata semnata de ubicuul Gigi Marga, probabil cel mai de seama cetatean al capitalei de la defunctul Calache incoace. Comunica si ele cum pot! Altele insa arboreaza triumfal cate o inscriptie nobila care le mai ingaduie sa creada in inteligenta si bunul simt al Bucurestenilor. “Aici s-a murit pentru Libertate” sta tatuat pe zidul Arhitecturii, iar Bulevardul Magheru nu-si mai incape in piele de bucurie ca se poate lauda cu o astfel de lozinca. Poate nu la fel de bine gasita ca “Fiti realisti. Cereti imposibilul!”, scrisa pe zidurile Sorbonei de studentii revoltati din mai 68, insa cu siguranta mai dramatica pentru ca isi asterne caligrafia printre urmele de gloante de la Revolutie. Mai sunt multe alte cladiri pe fatadele carora se mai pot descifra sinistrele semne de punctuatie, insa abia murmura printre panourile publicitare.
Sunt tot mai multe semnele ca strazile din Bucuresti se intrunesc seara la intersectii pentru a tine un conclav in urma caruia vor lua o hotarare. Fie ne vor parasi, lasand in urma orasul ca un maidan cu gropi si gunoaie, fie isi vor redobandi demnitatea pierduta si onoarea nereperata.
Din punctul de vedere al strazilor, oamenii de altadata erau niste drumuri mai scurte care uneau la raspantie cerul cu pamantul. Iar in bucurestenii de odinioara, cele doua se intalneau cu gratie si bonomie. Timpul nu-i pierdut, doar strazile sa ne mai rabde!
Copyright foto: Dincolo de Fatade
