Maria regina României, „Jurnal de război. 1917–1918” (4)

(…)

Mai târziu a venit Barbu, l-am inspirat cu ultima mea speranţă pe cale să se stingă, iar el m-a privit pe jumătate cu milă, pe jumătate cu admiraţie pentru flacăra din mine, care nu moare niciodată şi care mă oţeleşte iar şi iar ca să ţin piept noilor încercări. „Vezi tu“, i-am spus, „lipsa de încredere vă pierde pe toţi, vă sleieşte tăria şi vă face să plecaţi capetele în faţa dezastrului. Sângele meu englez refuză să accepte dezastrul atâta timp cât mai rămâne fie şi cea mai mică, mai palidă, mai firavă şansă de luptă. Eu lupt în continuare – duc o bătălie sortită să fie pierdută, fără îndoială, dar m-aş considera nedemnă de propriile idealuri dacă aş renunţa înainte de sfârşit.“ O, dacă ar fi fost cu toţii ca mine, dacă ar fi avut încrederea mea, dacă aş fi putut să-i conduc, nu ne-am afla în starea înfiorătoare de acum. E o forţă redutabilă în încredere, se găseşte o putere enormă pe drumul drept pe care îţi propui să-l urmezi coûte que coûte! Ei apucă pe ocolişuri şi se îndreaptă spre nenorocire.

Maria regina României
Jurnal de război. 1917–1918
Ediţie integrală, necenzurată

Ediţie îngrijită de Lucian Boia
Traducere de Anca Bărbulescu
Humanitas, 2015

La cină a venit colonelul Boyle, care s-a întors cu avionul de la Odessa, unde se îngrijeşte de siguranţa bieţilor noştri prizonieri; după masă urmau să vină prietenii noştri apropiaţi o ultimă dată, să ascultăm puţină muzică. Chiar când începeau să sosească, am fost rugată să-l primesc pentru câteva clipe pe căpitanul Barret, ofiţer englez. Am pus să-mi fie adus imediat şi m-a întrebat dacă n-aş vrea să-i încredinţez câteva cuvinte pentru regele George, care i-ar da un motiv să se prezinte personal în faţa suveranului, fiindcă astfel i-ar putea povesti cum au stat lucrurile şi cât am suferit, cât ne-am zbătut, prin câte am trecut! Am acceptat pe loc şi i-am spus să vină să ia scrisoarea mâine. Pregătim totul pentru plecarea lor, dar mă lupt din toate puterile să-i mai ţin aici.

Când am ieşit din camera mea să-mi primesc oaspeţii, i-am găsit în mare parte adunaţi şi am observat pe toate feţele un fel de şoc, parcă atârna peste toate un aer greu, de dezastru. Ce nouă oroare se mai petrecuse? Am trecut de la om la om – ce se întâmplase, ce?

Regina-Maria_jurnal-de-razboi-2.

Am aflat destul de repede! Se petrecea un lucru hidos. Una dintre clauzele impuse de inamic fusese să-i lăsăm trupele să treacă prin teritoriul nostru către Odessa – cea pe care o considerasem cea mai inacceptabilă dintre toate umilinţele noastre, fiindcă ne obliga dintr-odată să-i lăsăm să profite de slăbiciunea noastră pentru a le face rău Aliaţilor. Ei bine, guvernul nostru, în slăbiciunea lui mişelească, începe să lase duşmanul să treacă înainte chiar ca prietenii noştri să ne părăsească! Ceea ce înseamnă că prietenii noştri vor fi prinşi ca într-o capcană. Am simţit cum îmi cedează mintea! Oroarea era prea mare – oare să fi fost vorba doar de slăbiciune din partea guvernului nostru, sau să fi fost…?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *