Cosmonauţii

De exemplu ai 26 de ani, ai terminat o facultate şi eşti la a treia chirie. Ai adunat, în ultimii ani, o etajeră Ikea, câteva informaţii despre când e mai bine să fumezi, şi ai început de vreo doi ani să citeşti etichetele la sucurile de fructe. A trecut deci destul de mult timp de la terminarea liceului, au fost deja despărţiri, aplicaţii de job, demisii, şi totuşi… într-un fel, parcă totul e ca la început. Într-un fel parcă eşti în aceeaşi navă spaţială, micul tău refugiu existenţial făcut din “CV+ laptop + etajera Ikea”, o navă care merge repede, dar nu la fel de repede ca schimbările cosmice din jurul tău.
Este etapa prin care trecem toţi undeva între 18 şi 35 de ani, plecăm de acasă şi călătorim singuri, de la un job la altul, de la o relaţie la alta. De la o speranţă la alta. De la o canapea la alta.
Şi trec anii şi suntem încă pe drum, în pelerinaj, un pelerinaj în care totul contează: chiria, banii, ţigările, laptop-ul, totul e parte dintr-un « ceva » care merge spre viitor, dar încă nu are o formă clară. E, doar, sută la sută, călătorie. Pariu pe viitor, dar şi pariu pe nevoia de a lăsa în spate trecutul.
Şi îi vezi pe cosmonauţi atunci când îşi caută o chirie, sau când mergi la ei acasă: fiecare cu amintirile lui, nu multe dar diferite, mai înainte erau CD-uri, acum sunt foldere, cu tot ce a adunat prin etajere, coşuleţul din paie sau bambus şi eventual canapeaua. Sau storcătorul de fructe. Sau, sau… E ca o viitoare casă care începe să se închege, într-un mod complet haotic, după cum au suflat promoţiile, cheful, documentarele văzute pe You Tube, primele de Crăciun.
Suntem cosmonauţi mai întâi pentru că am fost aruncaţi în aer, la un moment dat, pe la 18 ani, atunci când am părăsit “pământul”, adică locul bun şi cald al casei părinteşti, cu sunetul familiar al WC-ului, cu scara sau holul cu desene pe pereţi, cu fereastra spartă şi murdară dar strălucitoare de toate amintirile din inimă şi minte, acea fereastră prin care vezi “mai mult” decât văd unii oameni, apoi, pentru restul vieţii lor.
Şi după ce am fost aruncati în aer, navigăm, levităm prin spaţiu, şi încercăm desigur să revenim la pământ, dar înca nu se poate. Avem în cap nişte etape, o primă casă, o maşină, o iubită, dar timpul trece: o facultate, un prim job, un master, a trecut a doua iubită, am fost deja de 7 veri în Vama Veche. Şi… am aflat de Ikea. Toate chestiila astea gen Ikea, Subway, DM, chestii, lanţuri de magaine şi informaţii, la un moment dat aflăm de ele. Apoi, le vizionăm, investim, cucerim terenul. Scanăm, din spaţiul în care navigăm, insesizabila diferenţă vizibilă dintre să zicem Zara şi Stradivarius. Şi aşa mai departe.
Dar nu e vorba doar despre obiecte. E vorba despre speranţe, despre drumurile seara spre casă spre o garsonieră la care nu ai fi visat niciodată că vei ateriza cu micul tău OZN. Discuţiile noaptea pe terase, drumurile de ore întregi noaptea când nu mai ai bani de taxi şi vii pe jos doar cu ţigările dar în sinea ta ştii că şi acum vei merge mai departe. Clipele de disperare când nu mai ai bani pe card şi trebuie să ceri niste sume incredibil de ciudate dar care pentru tine sunt un milion de euro.
Privirile din metrou, obosite, sau pline de speranţă. Muzica secretă a vagoanelor de metrou, care îşi schimbă în timp forma, tot mai reci, tot mai impersonale, dar mereu omul personalizează, adună poveşti şi întâlniri peste barele reci ale obiectelor urbane. Suntem, chiar şi azi, o poveste care se agaţă de tot ce poate pentru a deveni poveste, şi nu anamneză clinic-biologică.
Şi apoi relaţiile, găştile. Găştile de la facultate, din afara facultăţii. Care se rotesc, de la an la an, de la cinci la cinci ani. Îmi aduc aminte de gaşca cu care vedeam filme şi discutam filosofie de la ştiinţe politice, apoi gaşca cu care discutam psihologie cu o navetă de bere în mijloc de la psihologie. Jocuri de seară, filme, beri, chipul schimbat mereu al Centrului Vechi, până la urâciunea pestriţă de azi.
Apoi muzica. Încep o listă mai jos, nu erau melodiile preferate, dar sunt cele care îmi aduc aminte de aceste perioade, de gări şi radio-uri, şi dincolo de lista mea, ar fi interesant să facă fiecare lista lui de nostalgie din ultimii 20 de ani, melodiile care înseamnă “licenţa la drept”, vara 2005 în Vamă, iarna la munte la Predeal 2003, etc. (cu link pe ele)
Walk away / De ce ma minti / Patience / Coldpaly clocks / Cup of Coffee / Sa nu crezi nimic / Nu am chef azi.
Iar tu creşti în continuare, afli ce fel de palton trebuie să îţi iei şi de unde, afli ce trebuie să mănânci sau să nu mănânci. Creşti, dar eşti încă un cosmonaut pierdut în spaţiu, care, dincolo de imensa distanţă care îl separă acum de casa părinţilor, tot nu ştie încotro merge, cât va mai dura, de ce a făcut tot acest drum şi dacă, sau în ce fel, drumul se va sfârşi. Doi ani, zece ani, sentimentul de însingurare existenţială creşte, paradoxal, odată cu ştiinţa maturizării sau a dezvoltării personale. Am aflat cum se dă bacşiş, am aflat cum se repară o maşină, şi încă tot nu ştiu cine sunt şi unde vreau să ajung.
Dar aştept, cu speranţă.
Da, pentru că ceea ce facem, cu mare pasiune, e de fapt o mare aşteptare. Sperăm că, făcând asta, şi asta, şi apoi asta, o să se deschidă până la urmă istoria şi pentru noi. De la o zi la alta, şi astfel trec zece ani, suntem într-o “activitate pasivă”: forţăm destinul, credem noi, mergând spre el. Dar dacă greşim, dacă nu vom ajunge nicăieri?
Sunt două direcţii care pornesc de aici, e direcţia că totul e fals, totul e de la Ikea, direcţia tipului din Fight Club, iar apoi e direcţia din “Up in the Air”, că totul e fals în relaţiile oamenilor de azi, care nu au timp sau nu au loc pentru a iubi pe termen lung. Nu despre asta vorbesc, ci despre partea pozitivă, despre acest imens pelerinaj de ani de zile, despre care nu te anunţă nimeni, şi în care nu te ghidează apoi nimeni. Şi care e cu atât mai lung cu cât 1. Trebuie să îţi dai seama că nu e călătorie ghidată ci pelerinaj de unul singur şi 2. După ce îţi dai seama de asta, trebuie să mergi până la capătul pelerinajului, deşi nu ştii foarte bine ce cauţi la început.
Şi despre faptul că e înduioşător până la urmă să vezi aceste călătorii de ani şi ani de zile. Oameni care caută, şi care prin ce reuşesc să adune pe traiectoria lor, mici gesturi corecte, mici eforturi curate, un dulap mai bun de la Ikea sau ceva despre Omega 3, chiar dacă Omega 3 e deja o ştire depăşită, ei bine în acest “efort solitar cosmic” avem de fapt o căutăre a adevărului de fiecare clipă. O căutare poate la fel de sinceră ca a unor foarte prestigioşi călugări. Călugării caută să facă linişte, sau o fac din dragoste pentru divinitate, dar dacă vorbim de ascetism al inimii şi de însingurare, nu cumva personajele de care vorbesc, mereu pe drum, mereu “in the air”, mereu cu sentimentul “ne-ajungerii încă”, sau “ne-ajungerii nicăieri”, nu cumva aceşti oameni 18-30 sunt mai singuri decât nişte călugări? Eu zic că da, dar o să revin despre asta cu singurătatea, desigur vorbesc despre însingurare.
Dar, dincolo de însigurare, vorbim despre valoare umană, despre importanţa acestei căutări pe care nu o vede şi nu o laudă nimeni. Şi despre faptul că aceste etape, ani de zile de drum nevăzut de nimeni, ani de zile de efort invizbil, ani de zile de speranţă neobosită, riscă în final să se transforme în nesimţire, adică în sinucidere, morală sau emoţională.
Cum putem stabili sau grăbi momentul în care tot aceste pelerinaj se va încheia? Când se termină călătoria cu bine? E evident că reacţia de vrea să ajungi undeva, sau altundeva decât eşti la 30 de ani, e normală. E firesc să vrei sa ajungi undeva, altundeva.
Dar adevărata întrebare e dacă chiar trebuia să plecăm. Da, de la tata si de la mama.
Cred că atunci se termină călătoria, normală în sine, şi tocmai călătoria este aruncată în aer, atunci când ne dăm seama că ea nu este neapărat necesară. Oamenii apar în viaţa noastră, se întâlnesc, formează grupuri, relaţii, fără să te mişti prea mult. De la sine.
Eu de ceva ani îmi redescopăr părinţii, după ani de zile de călătorie departe de ei în toate sensurile, şi chiar nu văd de ce eram supărat pe ei la 18 ani sau de ce nu aş fi putut lucra cu ei, alături de ei. Ce e atât de grav în faptul de a nu rebrandui totul?
Nevoia de călătorie spre altundeva, cu orice preţ, e marea boală a lumii noastre, moderne sau postmoderne, de ceva ani deja, vreo 100 şi ceva.
Nu, suntem foarte bine cum suntem.
Avem totul în noi.
Dar aflăm asta după ani de zile de călătorie.
De ce oare atunci când nu aveai bani de taxi şi reveneai noaptea prin cartiere sordide ştiai că o să fie bine şi că o să continue totul bine? Pentru că lucrurile astea, pe care le cerem de la ce întâlnim, le avem deja în noi.
Indiferent cât de frumoasă e planeta unde ai ajunge, cea mai frumoasă planeta e sinea ta, după ce ani de zile ai privit pe-afară şi nu ai avut timp să te asculţi pe tine.
“Ce s-a întâmpla dacâ ar muri toţi oamenii”? E o amintire de la o şedinţă a Annei Freud. “Atunci… pentru prima dată m-aş iubi pe mine”, spune pacienta.
La capătul vitezei, devine evident că ceea ce roteşte lumea asta mare nu poate fi decât ceva interior. Chipul bunicului, surâsul mamei care nu mai este, vorbele, vorba care te-a facut om, în nopţile de dragoste sau în discuţiile de la o vară de neuitat, cuvintele spirituale care ne luminează viaţa.
Şi nu glumesc: la un moment dat, la limita vitezei, accelerând, prinzi din mers Vocea. Aşa cum e scena finală din A New Hope, când Luke aude vocea lui Obi Wan Kenobi. “Trust me Luke”. “Remember, the Force will be with you always”.
Ce înseamnă forţă? Înseamnă o prezenţă, a mea, a prietenului meu, a iubitei mele, a bunicului, mai puternică decat toată călătoria mea de cosmonaut.
Da, există o destinaţie dinăuntru, dar care se atinge alergând disperat pe-afară. E vocea, chemarea, ceea ce înseamnă, de fapt, o vocaţie. Se aude ceva, după ce ani de zile nu se auzea nimic, doar alergai singur spre viitor. La capătul efortului solitar, destinaţia trebuie să fie şi nu poate fi altceva decât o chemare, mai puternică şi mai sonoră decât întreg universul. La fel ca tipul din finalul filmului The Perfect Storm, care moare în valuri spunând, în gând, soţiei, “Totul e iubire, Cristina”. Par cuvinte slabe, dar sunt mai reale decât valurile oceanului.
La capătul tuturor puterilor care ne înconjoară dar care se rezumă toate la a fi Ceva, chiar dacă sunt toate valurile oceanului sau toate stelele cerului, descoperim alt tip de putere, aceea de a fi Cineva. Alături de Altcineva.
Atât.
Şi atunci aterizăm.

Tags: , ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *