Interviu imaginar cu Ana Pauker

Interviu imaginar cu Ana Pauker

-(Acest articol este un exercițiu de imaginație)-

Primul plan. Despre trecut știm ceea ce istoria fie a consemnat/păstrat/inventariat ori ceea ce istoricii au interpretat/interpretează. Timpul așterne praful peste faptele istorice, oameni, evenimente, epoci. Și nu doar praful așternut peste liniaritatea istoriei, ci și peste acel Zeitgeist. Ca și cum epocile s-ar îndepărta, zgomotele pierd din intensitate: voci, discursuri, declarații, războaie, atentate, orori, exuberanțe, excese, victorii și abdicări, epurări și asasinate. Faptele,dar și oamenii lasă urme. Timpul mai face ceva, în curgerea lui calmă, inexorabilă. Estompează tensiunile,  permite ”reapropieri” în încercarea de a înțelege, de a filtra tot ce s-a întâmplat, de a alege ceea ce într-adevăr a avut loc de ceea ce e balast, fabricat. Devenirea. Dar mai important ar fi să înțelegi mecanismul/procesul prin care unele lucruri s-au întâmplat într-un anumit fel și nu în altul, să înțelegi care a fost punctul de inflexiune al unei perioade istorice, sau în biografia unui personaj istoric, cum a devenit într-un anumit fel și nu într-altul. Contextul sau opțiunea pentru o direcție sau alta au făcut ca istoria să parcurgă un anumit traseu și nu altul.Să explorezi.

Știi o grămadă de clișee despre ea, Ana Pauker. În epocă, propaganda comunistă a construit cu grijă, constant, imaginea ”diabolică” a unei Anei Pauker, ”dușman al poporului”, ”deviaționistă de dreapta”, membru important al ”facțiunii Pauker”. Propaganda avea nevoie de ”țapul ispășitor” ca formă de decongestionare a tensiunii colective, iar în epocă se adunaseră multe frustrări, tensiune socială. Frustrările colective au nevoie de ținte. ”Jidanul”, ”străinul”, ”dușmanul poporului”.  Documentele scoase la lumină după Decembrie 1989 din arhive recompun traseul unui personaj de la idealismul de început al anilor 1900 până la luptele intestine din cadrul partidului comunist în anii de dinaintea epurării ei în 1952, arestarea, domiciliul forțat, epurarea și moartea ei în 1960. Cum a redesenat biografia ei Marea Teroare căreia a căzut victimă Marcel Pauker, iar ea a fost o supraviețuitoare, ”salvată” mai apoi de moartea lui Stalin în 1953. Cum și-a reconfigurat ea viața de partid în aceste condiții, cum și-a pus la punct mecanismul de supraviețuire/de apărare în condițiile în care, începând cu anii 30, supraviețuirea evreilor în mișcarea comunistă era o chestiune de noroc personal într-un climat de teroare, delațiune  generală, o adevărată isterie a supraviețuirii și a luptei pentru putere la orice nivel. În mecanismul supraviețuirii Anei Pauker, o mașinărie complicată, erau amestecate frica, teroarea, apetitul insațiabil pentru putere, complicata broderie a relațiilor de partid, tensiunile dintre diversele facțiuni, centrele de putere, un instinct puternic de supraviețuire într-o lume fanatizată în care violența și moartea erau constante ale vieții de zi cu zi, instrumente de supraviețuire. A trăi în afara mișcării era de neconceput, era moarte sigură.  Moartea, dar și violența,  nu era un fapt excepțional, ci un fapt banal. Conștiința morală era suspendată. Condiționarea mentală era extrem de puternică, reflexele de comportament erau răspunsuri automate. Primul război mondial, apoi cel de-al doilea au lăsat urme adânci, violența era un fapt comun, un mod de a trăi, un mijloc de a schimba o realitate cu o alta, de a reconfigura. Comunismul a perfecționat  scenarii de inginerie socială, aplicate brutal, în masă. Ideologia comunistă promova violența drept mijlocul necesar de a ajunge la putere. Astfel că a judeca ceea ce s-a întâmplat cu măsurile epocii de azi e neproductiv.

Dacă ai curiozitatea de a urmări un personaj precum Ana Pauker ordonezi și clarifici ceea ce credeai că știi despre ea, cel puțin atât cât ai nevoie pentru a înțelege la nivel personal istoria lumii în care viețuiești. Unul dintre multele clișeele  în legătură cu ea este acela că ”și-a denunțat soțul, pe Marcel Pauker”. Dacă citești îndeajuns afli că ”acuzația” face parte din programul de demonizare a unui personaj de către dușmanii ei politici, cândva camarazii ei de luptă. Între 1935 – 1941, Ana Pauker era în închisoare.  Marcel Pauker,etichetat deja drept un ”deviaționist” și un ”troțkist”, e chemat la Moscova în 1937 și arestat. E demascat drept dușman al poporului, iar în 1938 va sfârși în Gulag. Celula de partid din închisoarea unde se afla Ana Pauker îi cere acesteia să se dezică de el. Arhivele păstrează o declarație a ei prin care aceasta afirma că nu înțelegea care ar fi răul făcut de Marcel Pauker partidului. E interesant felul în care această declarație, deși nu a fost făcută publică la momentul respectiv, ”transparența” fiind de neconceput pentru comuniști, propaganda a făcut din acea formalitate un capăt de acuzare. E doar un unghi de abordare din multitudinea de posibilități de analiză/de înțelegere/de cunoaștere.

Planul al doilea, al imaginarului. Reflexul jurnalistic/scriitoricesc te duce cu gândul la un interviu pe care i l-ai fi putut lua Anei Pauker și cum s-ar fi desfășurat, ce întrebări s-ar fi putut pune.  În ce condiții ar fi putut avea loc acest interviu? Contextul imaginat ar fi acela că, după epurarea ei, eliberarea din arest, Ana Pauker părăsește clandestin România, să zicem în 1954. Paris. E plauzibil pentru că a fost alături de prietenii ei comuniști în anii 30, implicată în eforturile de construcție a mișcării comuniste. Cu toate astea, nu ar fi avut nici un rost să rămână într-un Paris de stânga cu puternice legături cu URSS, încă orb la nebunia lui Stalin, dar puternic atașat de visul sovietic, ea o fugară, considerată drept o ”stalinistă” înfocată  – un demers care ar fi fost socotit o trădare, o sfidare. Franța era în plină perioadă de seducție comunistă. Gânditorii liberali, minoritari, precum Raymond Aron în ”Opiul intelectualilor”  în1955denunța hipnoza exercitată de mitul revoluției marxiste, un mit irezistibil pentru intelighenția occidentală.Exercițiul de imaginație merge mai departe, iar evreica Ana Pauker ajunge în New York anilor 50, să spunem în 1956. Cu trei ani în urmă ajungerii ei acolo, în 1953, soții Rosenberg sunt executați, condamnați la moarte pentru spionaj în favoarea URSS. Moscova dezlănțuie propaganda împotriva Americii, ”Atenție, America a turbat!”, titrează Liberation în 1953.În 1956, Raportul lui Hrușciov la Moscova denunța cultul personalității lui Stalin și excesele acestuia: epurări, teroare, asasinate. Pentru Ana Pauker, Marea Teroare se reduce la o singură victimă: Marcel Pauker. Pentru intelectualii francezi de stânga, Raportul lui Hrușciov a fost un șoc, iar mulți, printre care și prietenii francezi ai Anei Pauker, nu l-au acceptat, denunțându-l. Ungaria lui 1956, revolta împotriva rușilor, statuia lui Stalin este dată jos de manifestanți, Miliția trage în protestatari, revolta acestora e înecată în sânge. Tancurile sovietice intră în Ungaria. La Paris, Sartre anunță ruptura sa de Partidul Comunist în 1956. Peste Ocean, New York-ul acelor ani, America acelor ani, era încă pradă isteriei anti-comuniste, chiar dacă ecourile demersurilor senatorului McCarthy cu ale lui liste negre cu spioni sovietici își mai pierduse din intensitate. În mediul universitar seducția mitului experimentului sovietic de propagandă era încă destul de puternic.  Era o lume obosită după două războaie mondiale copleșitoare, o lume în care idealismul era singurul motor cu combustie internă pentru a merge mai departe.  O Ana Pauker în New York-ul anilor 50 putea fi un personaj retras, evitând afilierile, puternic afectată de experiența de acasă, negăsindu-și locul.  De la fereastra ipoteticului ei apartament new-yorkez, America arăta prea frivolă, superficială și zgomotoasă pentru comunista care, alături de Marcel Pauker, a vrut să schimbe lumea.

bizar 213

 

 ”Să te îndoiești de comunism este Marea Trădare”

R: Bună ziua, doamnă Pauker. Vă mulțumesc că m-ați primit în cele din urmă.

Ana Pauker: V-am primit pentru că ați insistat atât de mult încât vreau să scap de această posibilitate de a mai auzi, a câta oară?!, că vreți să îmi luați un interviu.  În plus, ați venit pe filieră evreiască, măcar atât să fac și eu. Telefonul însă îmi creează o senzație de alarmă aeriană, așa că cel puțin nu o să mă mai sunați. Vă previn că oricum nu am nimic spectaculos de spus. Dacă vă imaginați că am să spun vreun cuvânt urât despre Partid, vă înșelați amarnic. Eu am greșit, nu Partidul!

R: Cred că sunteți prea dură cu dumneavoastră, prea exigentă.  În schimb, Partidul vă acuză că sunteți o trădătoare pentru că ați părăsit România?

Ana Pauker: Sunt orice, dar nu trădătoare!Trădarea din partea mea ar fi dacă m-aș apuca să aștern pe hârtie toată viața mea comunistă. Sunt o groază de editori americani care îmi transmit că mă pot îmbogăți scriind o carte despre tot ce am trăit la București, Moscova, Paris, prin pușcării și la putere. Bunul meu tovarăș avocatul Olteanu  mi-a adus înainte de a pleca un caiet și mi-a spus că poate ar trebui să îmi aștern gândurile, experiențele, totul pe hârtie pentru că, zicea el, consemnarea Istoriei e necesară, se recompune din detalii. Eu i-am spus că niciodată, dar niciodată!, nu voi scrie nimic. Biografiile noastre personale pălesc în raport cu necesitatea istorică a vremurilor, iar eforturile unora de a profita de pe urma Istoriei sunt ridicole. Să te îndoiești de comunism este Marea Trădare!

R:  Și totuși în ceea ce denumim Marea Teroare v-ați pierdut soțul, pe Marcel Pauker.

Ana Pauker:  Ce suntem noi în raport cu Partidul?! Niște frunze-n vânt. N-am ce să spun mai mult, iar despre Marcel nu vreau să discut cu nimeni nimic. Nu e nimic de spus sau de adăugat.

R: Unul dintre fruntașii comuniști, Lucrețiu Pătrășcanu, pe care l-ați cunoscut, a fost asasinat de comuniști, de tovarășii lui, împușcat în cap. Care e justificarea asasinării foștilor camarazi?

Ana Pauker: Nu poți fi individualist când Istoria reclamă loialitatea ta totală. Repet, existențele noastre nu valorează nimic în raport cu necesitatea istorică.

R: Colectivizarea a făcut multe victime, fie că vorbim despre România sau de orice altă țară dincolo de Cortina de Fier. Care este diferența dintre crimele în masă comise de Hitler, exterminarea a milioane de evrei, și crimele în masă comise de Stalin, dacă amintim doar de Marea Foamete din Ucraina anilor 30, dar și de victimele din România. Instaurarea comunismului poate justifica orice crimă?

Ana Pauker:  Nu sunt de acord cu analogia pe care o faceți, e deplasată. Asta este propagandă anticomunistă și sunt imună la astfel de propagandă. Nu uitați cu cine stați de vorbă, totuși! Eu nu am ucis pe nimeni, să fie clar!

R: În contextul la care ne referim, Crima e abstractă și fără sentimentul de vină dacă e făcută dând un simplu ordin, intermediat, fără a te mânji personal cu sânge. Ea pare că nu există și că nu e o decizie a d-voastră spre exemplu, a lui Stalin, că tot am vorbit de el, sau Hitler. Și cu toate acestea moartea acelor milioane de victime, ale lui Hitler, ale lui Stalin,  nu e abstractă. Aceștia au fost omorâți fără a comite vreo infracțiune pedepsită cu moartea. Ale cui sunt aceste victime? Cine răspunde pentru ele? Procesul de la Nurnberg a fost doar un singur proces. Cine plătește pentru victimele comunismului?

Ana Pauker:  Ați întrecut măsura! Refuz să mai răspund la orice întrebare. Acuzațiile d-voastră sunt nefondate. Nu există nici un ordin prin care eu să fi aprobat moartea unui om. Colectivizarea a fost un proces necesar într-o țară subdezvoltată. Eu nu răspund pentru faptele nimănui. Vă rog să plecați. Interviul a luat sfârșit.

R: Înainte de a pleca aș dori să vă întreb dacă știți ce se petrece acum în România, dar și în Ungaria? Și nu doar că au ieșit studenții în semn de solidaritate cu Ungaria, dar în România sunt scoși oamenii din case. Le sunt confiscate casele, proprietatea lor, agoniseala de-o viață.

Ana Pauker. Proprietatea este a poporului. Vă rog, v-am spus că nu mai am nimic de declarat.

R: Ungaria e în stradă, au intrat tancurile rusești. În România sunt manifestații studențești.

Ana Pauker: Nu am ce să discut  eu despre bandele de teroriști. Contrarevoluția nu va izbândi e tot ce pot să vă spun! Teroarea fascisto-horthystă va fi înăbușită. Revoluția va învinge!

R: Nu înțeleg. Ați rămas fără nimic, fără țară, fără familie, și sunteți tot comunistă.

Ana Pauker: Proletariatul nu are patrie! La revedere!

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *