Culianu versus Eliade şi alte polemici
Cu riscul de a mă repeta, mă grăbesc să spun că perspectiva folosită (aceea a relaţiei cu Mircea Eliade) este doar una dintre perspectivele posibile de abordare a destinului lui Culianu. Poate cea mai adecvată şi, în orice caz, cea mai comodă (atât pentru comentator, cât şi pentru cititor). Cu alte cuvinte, această „grilă” nu este întotdeauna operantă şi nu trebuie folosită excesiv, ci cu prudenţă. A l „eliadiza” pe Culianu în exces înseamnă a i şterge originalitatea şi a i contesta unicitatea. De fapt, diferenţele sunt vizibile de la primul contact cu operele lor. Mircea Eliade s a ocupat de „istoria generală a religiilor” (era un „generalist”, cum l ar fi numit Culianu) avându l ca „maestru” şi „model” pe savantul italian Raffaele Pettazzoni. Cărţile sale definitorii sunt cele de sinteză, macroscopice, cum este Istoria credinţelor şi ideilor religioase sau acel studiu de morfologie comparată a sacrului, Tratatul de istorie a religiilor.
Andrei Oişteanu, Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, ed. a II-a, Polirom, Iaşi, 2014
În schimb, I.P. Culianu s a remarcat mai mult prin lucrări analitice, de microscopie, specializându se în câteva teme majore, pe care le a sondat în profunzime: gnosticismul, religiile şi mitologiile dualiste, extazul şi ascensiunea sufletului la cer (Psichanodia), magia şi filozofia renascentistă etc. A făcut o, însă, fără să uite lecţiile maestrului său, printre care cea de comparatism, pe care o aplică strălucit în volumul Călătorii în lumea de dincolo.
Cu prilejul dialogului pe care l am purtat cu I.P. Culianu, în octombrie 1984, la Universitatea din Groningen, l am întrebat unde şi în ce măsură drumul lui şi cel al lui Eliade „nu sunt identice sau paralele”. Culianu a evitat atunci să mi răspundă (poate pentru că Eliade mai era încă în viaţă), dar diferenţele şi neparalelismele sunt evidente, chiar dacă nu întotdeauna explicite. Voi da un singur exemplu concret, extras din volumul lui Culianu Călătorii în lumea de dincolo (Out of This World, 1991). În cadrul temei analizate, autorul acordă ideologiei şi practicilor şamanice un rol primordial. El consideră că viziunile extatice şi călătoriile extramundane – aşa cum s au manifestat în epoci şi spaţii culturale diferite – ar fi, în general, de natură şamanică. Acest fapt este explicat, de la caz la caz, fie printr o influenţă directă din partea şamanismului propriu zis, din Asia Centrală şi de Nord, fie printr un arhaic şi comun background şamanic. Lui Culianu i s ar putea reproşa faptul că acordă ideologiei şi tehnicilor şamanice o pondere exagerată în cadrul fenomenelor extatice atestate în afara zonei clasice de manifestare a şamanismului. În fond, este o problemă – în bună măsură – convenţională, ea fiind reductibilă la una de terminologie şi de semantică. Cu alte cuvinte, depinde de ceea ce convenim să numim prin termenul „şamanism”. Mircea Eliade a surprins corect acest fenomen:
Este posibil să vorbim despre un şamanism indoeuropean în sensul în care vorbim despre un şamanism altaic sau siberian? […] Dacă prin acest termen [= şamanism – n. A.O.] înţelegem orice fenomen extatic şi orice tehnică magică, este evident faptul că vor fi depistate unele aspecte „şamanice” la indoeuropeni sau la alte colectivităţi etnice sau culturale.
Nu este locul să intru aici în detalii, dar trebuie să remarc faptul că I.P. Culianu pare să se despartă – cel puţin în privinţa rolului jucat de şamanism – de mentorul său M. Eliade. Cartea acestuia din urmă, Le Chamanisme… (o lucrare fundamentală în domeniu, publicată în 1951), nu este nici măcar amintită de Culianu, deşi Eliade a abordat fenomenul şamanic tocmai din perspectiva „tehnicilor arhaice ale extazului” (acesta este chiar subtitlul cărţii). Cu siguranţă că nu este vorba de o simplă lacună bibliografică, ci de o atitudine polemică. Autorul polemizează cu Eliade, fără să l numească însă, nevrând probabil să facă „despărţirea” explicită. Dar chiar neexplicită fiind, ea este evidentă în mai multe privinţe.
Mircea Eliade este departe de a fi singurul savant de teoriile căruia se delimitează – fie şi tacit – autorul. Nu este de mirare că I.P. Culianu contestă orice valoare abordării psihanalitice a extazului mistic şi a călătoriilor extramundane. Se ştie că încercarea lui Sigmund Freud de a utiliza conceptele şi teoriile psihanalitice în zona manifestărilor mistico religioase a eşuat. Se consideră că, acolo unde a eşuat Sigmund Freud, a reuşit discipolul său Carl Gustav Jung – şi a făcut o în măsura în care a izbutit să transleze psihanaliza de la nivelul inconştientului individual la cel al inconştientului colectiv. Ei bine, Culianu se delimitează şi de teoriile lui C.G. Jung. El consideră explicaţia potrivit căreia „un oarecare inconştient colectiv s ar afla în spatele psihicului nostru individual” ca fiind „nefolositor de vagă” şi ca neavând „o bază cognitivă”. Ca şi în cazul lui Mircea Eliade, autorul nu l numeşte pe Jung, dar referinţa este evidentă: inconştientul colectiv – ca generator şi rezervor de arhetipuri – este un concept specific arhetipologiei elaborate de C.G. Jung. În prima sa carte, I.P. Culianu face o analiză critică a faptului că, în studiile sale, M. Eliade foloseşte termenul arhetip cu o „semnificaţie oscilantă”, inclusiv cu semnificaţia „psihologistă” a lui Jung. În scrisoarea de răspuns de după primirea monografiei (scrisoare devenită prefaţa volumului), Eliade admite că arhetip era „un termen impropriu pentru ce voiam eu să indic: model exemplar”.
În ceea ce priveşte polemica cu scriitorul american de origine peruviană Carlos Castaneda, I.P. Culianu nu şi face nici un fel de scrupule. El îi contestă acestuia însuşi statutul de antropolog (numindu l pseudoanthropologist), considerându l a fi un simplu romancier (fiction writer) sau chiar „un şarlatan”. Un gest nu lipsit de curaj, având în vedere uriaşul prestigiu de care se bucura Castaneda, mai ales în Statele Unite.
