Textul memorialistic e întotdeauna fascinant, fiindcă pune într-o poveste coerentă fapte de viață disparate, recuperându-le într-o istorie personală, proiectată pe uriașa canava a istoriei mari. Raportul între cele două istorii e ambiguu. Pe de o parte, avem în ambele desfășurări fapte trecute, încheiate, pe de alta, e vorba de gradul ridicat de subiectivitate al memoriilor, care amplifică gradul deja ridicat al subiectivității inerente oricărei repovestiri, deci oricărei istorii mari. Pretenția de obiectivitate științifică perfectă e de mult un mit, inclusiv în istorie.
La acest capitol literatura română stă foarte bine. Avem memorialiști remarcabili, care au reușit să reînvie oameni și locuri, tablouri de epocă, evenimente cruciale, crochiuri mentalitare și comportamentale. Ion Ghica, Iacob Negruzzi, Ioan Slavici, George Panu, Constantin Bacalbașa, Radu Rosetti, Gh. Jurgea-Negrilești, Ion Valjan, ca să-i amintesc numai pe cei mai vintage dintre ei (am exclus din scrupule de gen diariști precum Titu Maiorescu sau Mihail Sebastian, la fel de remarcabili), au dat, deopotrivă, texte-document, autobiografii și povești old times. Dacă trecutul se estetizează prin muzeificare, atunci avem, în cărțile lor, veritabile romane ”realiste” ale atât de coloratelor vremuri pe care România le-a traversat, din a doua jumătate a secolului XIX încoace. Între ei e și Constantin Beldie, ziarist, publicist, editor, profesor și cenaclier privat. Protagonist al unui interval de viață deloc neglijabil (născut în 1887, la București, mort în 1953), cu oscilații intelectuale și biografice spectaculoase (din cauza sărăciei, a terminat cu greu liceul, în 1913, și Facultatea de Litere și Filozofie, în 1920, a lucrat ca dascăl la Mitropolie, învățător, profesor, redactor, director comercial, a fost subofițer în Primul Război Mondial, a editat broșuri-manifest, a fost prieten cu o mulțime de corifei ai interbelicului românesc), Beldie a reușit să-și adune amintirile la bătrânețe și să încerce să le publice în teribilii ani ꞌ50 ai secolului trecut. I-au apărut succesiv abia postum, după 2000. Ediția despre care vorbesc aici (Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București (1900-1950) și alte pagini memorialistice, Humanitas, 2014) reprezintă o reeditare într-un singur volum, din care au fost eliminate pasajele neinteresante — digresiunile, comentariile și mai ales reproducerile ample din textele autorului (autocitările). Cu toate acestea, au rămas peste 300 de pagini cu adevărat pasionante despre Bucureștiul de altă dată, despre intelighenția românească de dinainte de Al Doilea Război și despre un mod de viață îngropat pentru totdeauna în paginile cărților de tot felul.
Demersul lui C-tin Beldie descinde din nevoia imperioasă de-a povesti, de-a nu lăsa trecutul personal și cel al timpului său să dispară în uitare. O spune el însuși, în deschiderea memoriilor, cu nostalgia dureroasă a celui care simte că s-a închis, inexorabil, un eon: ”În Bucureștiul încă nemecanizat și, de aceea, mai umanizat al primului pătrar din acest veac al XIX-lea, am mai văzut pierind ca peste noapte câteva ultime figuri și moduri de trai autohtone, curiozități ale străzii și vestigii ale timpului vechi, decoruri și recuzite din comedia acestei vieți, epave, rămășițe și sfărâmături ale unei alte lumi și ale altui secol, supraviețuind încă din greu până la declanșarea lor iremediabilă, până la dispariția lor fără speranță de întoarcere, printre gunoaiele și molozul, greu de identificat, ale trecutului”. Și încă, având convingerea că interesul pentru trecut nu rezidă în măreția evenimentelor, ci în emoția pe care o provoacă: ”Cu aceeași emotivitate cu care am fost dăruit până la maturitate — când mă țineam de braț cu Ion Minulescu, amândoi în pas cu muzica militară, tăcuți și înduioșați de amintirea copilăriei noastre — voi încerca acum, fără ifose istorice, să evoc câteva peisajii din pitorescul vieții de toate zilele a Bucureștilor din această primă jumătate de veac, cu frământările sale lumești interesând mai mult istoria măruntă a moravurilor unei epoci, oricum, îndepărtate în multe privințe, și cu ticurile prea personale, fizice și morale, ale unor contemporani de-ai mei, sau chiar ale mele, din acest mare și tragic veac nou al XX-lea, pe distanța fabuloasă parcursă până astăzi”. Acestea le scria C-tin Beldie în primăvara lui 1950, când, poate, sub amenințări teribile și supravegheri pernicioase, el se refugiase în rememorări, în spațiul reconfortant al poveștilor de altă dată. Probabil că exact fascinația acestora și evidentul lor contrast cu ceea ce se întâmpla atunci au făcut ca ele să nu fie publicate decât mult mai târziu, când frumusețea lor desprăfuită n-a mai pus în pericol escapadele estetice ale omului ideologizat.
Originalitatea relatărilor lui C-tin Beldie îmi pare evidentă. E, mai întâi, stilul: fraze lungi, cu paranteze și intruziuni explicative ample, cu secondări portretistice și decupaje descriptive numeroase, cu enumerații și perifraze la limita oțiosului. Apoi, sunt referințele, unele dintre cele mai interesante, pentru imaginea autentică a unor timpuri revolute. Nu avem mulți memorialiști care să fi dat, de pildă, o așa lungă listă a băuturilor și a felurilor de mâncare pe care le puteai gusta în localurile capitalei, pe pagini întregi, cu denumiri dintre cele mai exotice, cu detalii și epitete savuroase. La fel, nu cred să existe vreun memorialist care să fi dedicat atât spațiu bordelurilor și prostituatelor bucureștene, în detalii care merg de la nume de femei celebre până la moduri de ”acțiune”, la limbaj, la comportament și la perspectivă asupra vieții. Restaurantele, străzile, interioarele redacțiilor și ale apartamentelor, personalitățile culturale și politice, evenimentele istorice și implicațiile lor publice, pulsația veritabilă și polimorfă a unei existențe urbane se revarsă abundent din paginile lui C-tin Beldie, lăsând la vedere picanteriile și dedesubturile ei incitante. Cu vocație de voyeurist talentat, priceput să povestească și să dezvăluie exact atât cât îi trebuie unui cititor avid și rafinat, autorul reface, programatic, fresca unei lumi, fără a se sfii să răstoarne prejudecăți, să demitizeze și să ridice perdeaua culiselor. Nu există, însă, o gratuitate a spectacolului ieftin, adică tablourile ivite nu sunt lipsite de comentariile necesare și de legăturile cu parcursul poveștii. Personaje celebre sunt desenate în câteva tușe (Nae Ionescu, Constantin Rădulescu-Motru, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Adrian Maniu, Emanoil Bucuța, Nae Davidescu, Mihail Sorbul), nu întotdeauna cele mai onorante, scene de viață domestică și intelectuală sunt redate cu valorațiile esențiale (întâlnirile amoroase din redacția Noii Reviste Române, glumele proaste ale unui Blaga, exotica familie a lui Em. Bucuța, conflictele literare), în fine, toate etajele unei vieți cotidiene sunt prezente în paginile memoriilor lui C-tin Beldie. Ochiul unui moralist epicureu (după model francez) se insinuează peste tot, în apartament, în local, la război, în alcov, printre scriitori, studenți, funcționari și țărani, în familie, pe stradă, printre politicieni și universitari, pe stadioanele cu întreceri sportive, în educație, modă și artă culinară, încercând să cuprindă cât mai mult dintr-o lume ”de huzur”, pe care autorul a văzut-o ”sub semnul zodiacal al bunului trai, al nepăsării pentru ziua de mâine, la care aproape nimeni nu se gândea, al plăcerilor cuminți și, uneori, al patimilor lumești spre care îndeamnă lipsa altor griji”. Războiul din 1914 a pus capăt acestui timp al tihnei hedoniste, în opinia autorului, pentru a lăsa în loc ”dezechilibrul moral și material, îngrijorări și lipsuri nesfârșite, surpări politice, sociale și economice de proporții necunoscute”. Dacă ne gândim la anii când sunt scrise memoriile, nu putem decât să-i dăm dreptate. Belle Époque se încheiase, venise vremea așezării, a retragerii interioare și a rememorării, singurele care mai aduceau o brumă de libertate, într-un timp al frământărilor politice, al dictaturii și al extremismului. Așa se și închipuia autorul, când scria și contempla încă o dată, nostalgic, spectacolul unei vieți trecute — un dandy care promovează un libertinaj ce înseamnă ”acea simplă și unică libertate boemă de a-ți alege, ca într-o poezie, o rimă și un ritm pe potriva muzicii tale interioare; de a-ți alege după gustul tău prietenii, dușmanii, dragostele, cărțile, mâncarea și băutura, de-a lungul umbletului tău atent cu mâinile la spate și pipa între dinții strânși”.
Simfonie a paseismului rafinat, cartea lui C-tin Beldie e, însuși o recunoaște, ”operă de meloman, ieșită dintr-o necesitate de ritm și armonie”. Puțin cunoscut în conclavul memorialiștilor autohtoni, autorul are acum ocazia să fie citit și recitit cu plăcere.
(text apărut în ultimul număr al revistei ”Convorbiri literare”)
