Pentru că, începînd din 1980, ţin un fel de agendă-jurnal şi deci mie foarte uşor să reconstitui cam ce-am făcut (e drept, nu chiar în fiecare zi), cel puţin sărbătorile se decupează uşor. Am luat la rînd Crăciunurile din ultimii treizeci şi trei de ani, aşa cum le-am prins în cîteva propoziţii, şi mi-am dat brusc seama că nu s-au nimerit două la fel. Şi că, mai ales după 1989, toate au fost cumva de neuitat, pentru că de fiecare dată apărea ceva ieşit din tipare şi mă lăsa mută de uimire şi emoţie. Cel mai dur a fost chiar Crăciunul lui ’89, cu „Deşteaptă-te, române“ ca fond sonor, care m-a ţintuit la televizor în aşteptarea casetei cu execuţia. Apoi au urmat numai Ajunuri feerice, cu toţii în jurul bradului uriaş, cu zeci de colindători, apoi ne-am tot împuţinat şi ceva, ceva n-a mai fost la fel. Doar bradul uriaş şi bucuria că încă am putere să pregătesc cu mîna mea o sărbătoare n-au dispărut. Dar dacă e să fac un top 5 al Crăciunurilor neobişnuite, pe locul I se caţără cu grăbire Ajunul de la începutul anilor ’80 pe care l-am prins la Moscova.
Dacă m-aţi întreba ce căutam acolo, v-aş răspunde senin că eram într-un schimb de experienţă scriitoricesc. Revista Orizont se tot vizita cu Oktiabr şi mie îmi venise rîndul la sfîrşitul lui decembrie. Macrodecorul nu-i uşor de prins în cuvinte puţine. Iarnă rusească, Moscova cenuşie. Drum scurt la revista-soră, schimburi de păreri şi de cadouri, urări
şi, după-amiaza, excursie într-o Volgă neagră, la (pe atunci) Zagorsk, adică Serghiev Posad, să vizităm mănăstirea şi Catedrala Sfintei Treimi.
Adriana Babeţi. „Prozac 2.90 de pastile împotriva tristeţii”. Polirom, 2014
Intrăm şi amuţesc în faţa icoanei lui Rubliov, iar cînd un cor de bărbaţi începe să cînte simt pur şi simplu că mi se taie picioarele. Ne întoarcem la hotel, ghida pleacă şi eu rămîn singură-singurică.
