Uneori, instrumente adiacente au ajutat la succesul torturii electrice: cârligele de prins rufe erau folosite la aplicarea electrozilor pe mameloane, caracterul lor de unealtă casnică fiind pervertit (Langguth, p. 164). Cruzimea era fără limită, precum în cazul unui doctor argentinian (poreclit Mengele) care se folosea de linguriţă într-un fel abominabil: introducea linguriţa în vaginul deţinutelor gravide, până când aceasta atingea fetusul; apoi transmitea prin linguriţă şocuri electrice (Rosenberg, p. 89). Picana electrică (verbul picar înseamnă, în spaniolă, a înţepa, a împunge) devenise, în Argentina, principalul instrument folosit în tortură. În demonstraţia lui Frank Graziano (p. 142), picana era pentru membrii Juntei (şi masiva echipă de torţionari ai acesteia) un instrument „magic” în mâinile supliciatorilor, care considerau că sunt asemenea eroilor mitici luptând împotriva Răului (subversivii comunişti). Aşa cum eroii mitici posedă o armă vrăjită (spadă, scut, lance), picana a fost, în mitologia artificială dorită de torţionari, o armă specială, menită să corecteze şi să pedepsească.
În afara maşinii de produs şocuri electrice, instrumentele de tortură au alcătuit, în secolul XX, o infinită păpuşă rusească. Cuţitul sau pistolul nu mai sunt armele predilecte, ci tot ceea ce seamănă sau este înrudit cu ciomagul (băţ, bâtă, crosă, vergea, baston, rangă, bici, curea, cravaşă, nuia). Pe de altă parte, au apărut rafinamente psihice, inexistente în secolele anterioare. Jean Pasqualini (Ruo-Wang, Chelminski), victimă a „spălării creierului” în China, relatează cum, fiind purtat într-o încăpere cu instrumente de tortură, s-a temut că va avea parte de un supliciu terifiant. Dar călăuza îl previne că este vorba despre un muzeu al torturii şi că anchetatorii chinezi nu mai folosesc instrumente dure, dorind să facă diferenţa între tehnica lor (reeducarea prin muncă şi ideologie) şi cea a fostului regim. Călăuza voia să spună de fapt că torţionarii trebuiau să se adapteze la noile vremuri şi că ipostaza de „măcelari” nu mai convenea statului comunist chinez.
Ruxandra Cesereanu, Panopticum.eseu despre tortură în secolul XX
Polirom, Iaşi, 2014
Corpul însuşi ori părţi ale lui puteau fi instrumente de tortură: pumnii, picioarele, genunchii sau capul erau nişte organe pe care supliciatorii ştiau cum să le folosească pentru a lovi. Uneori, inclusiv trupul unei alte victime devenea instrument de tortură, atunci când era atârnat de picioarele altei victime (în Vietnamul de Sud). Armele (când nu produceau moartea) erau folosite prin ascuţişul lor; vârfurile baionetei, pistolului, carabinei şi vergeaua puteau fi introduse în vagin sau anus, producând un viol „metalic”; loviturile cu patul puştii şi pistolului (în tâmplă, dar şi în alte părţi) erau extrem de violente. Lanţurile ori cătuşele (chiar dacă erau considerate „blânde”), aplicate timp îndelungat, deveneau tortură.
