Îmi spune că nu crede că se poate scrie un jurnal absolut sincer şi veridic. Dar sinceritatea e un talent ca oricare altul. Nu-i sincer cine vrea…
Dacă am putea înregistra ce ne spuneam unii altora cândva şi ni s-ar da apoi să ascultăm discul, ne-ar curge lacrimile pe obraji, lacrimi de ruşine şi de mânie. Cum! Eu care mă credeam atât de drăguţ, atât de răbdător şi atât de politicos….
Romancierul este ca un cercetaş căruia i s-a încredinţat misiunea de-a merge să vadă ce se petrece în fundul sufletului. Se întoarce şi povesteşte ce-a văzut acolo. […] Ideea de-a scrie romane teziste are ceva hidos în ochii mei. Aş prefera să nu mai scriu niciodată decât să fabric o operă de imaginaţie cu scopul de-a demonstra indiferent ce.
Alaltăieri, traversând rue du Bac, am simţit timp de două secunde, nu mai mult, acea senzaţie indescriptibilă de fericire despre care am vorbit în altă parte. Lumea a dispărut în jurul meu şi odată cu lumea, timpul, acest coşmar. Mă întreb câteodată dacă nu-i vorba de o senzaţie anticipată a vieţii eterne, un soi de irumpere a eternităţii în timp, dacă aceste cuvinte pot avea vreun înţeles.
(Julien Green, Plăcerea de a te povesti ţie însuţi. Pagini de jurnal, Antologie, traducere şi prefaţă de Modest Morariu, Bucureşti, Humanitas, 1998)
