Ordinele postmoderne

Cele trei ordine pe care Georges Dumézil le considera fundamentul societăților proto-indo-europene, oratores, bellatores, laboratores, își au sorgintea, terminologic vorbind, în scrierile unuia dintre mințile luminate ale Evului Mediu, episcopul Adalberon din Laon. Într-unul din poemele sale, să le numim premergătoare ale ”Renașterii timpurii”, clericul-poet a încadrat în această triadă societatea timpului său, cu o clarviziune remarcabilă. Erau exact anii în care Europa occidentală își începea transformările majore, ulterior împărțirii între franc(ez)i și germani a moștenirii lui Carol cel Mare. Într-o carte de referință, R.I Moore numește procesul ”Prima revoluție europeană” (Polirom, 2004), stabilind, cronologic, începutul acesteia înainte de anul 1000. Prevăzutul sfârșit al lumii a unit formal ordinele într-un curent major, ”pacea lui Dumnezeu”, în speranța izbăvirii eterne. În fruntea mișcării s-au aflat oratores, secondați de laboratores, ordinul (sună mai bine decât ”clasa socială”, cel puțin în contextul epocii despre care vorbim) care avea cel mai mult de suferit din partea celui de-al treilea pilon al triadei, dar cel mai puternic, la ora respectivă, pur și simplu pentru că reprezenta și deținea forța, bellatores. Adică: regele, cavalerii și nobilii, nu de puține ori războindu-se unii împotriva celorlalți, cu consecințe nefaste pentru păturile medii și paupere, sau cel puțin pentru o parte însemnată a acestora.

În încercarea de a-și adjudeca vârful triadei, puterea sacrală și cea laică s-au aflat în conflict aproape permanent, disputele culminând în faimoasa ”ceartă pentru învestitură”, încheiată în 1122, când, în urma Concordatului de la Worms, suveranului pontif i s-a confirmat dreptul nemijlocit de a numi episcopii, împăratului revenindu-i autoritatea laică. Rezultatul a fost un permanent balans pentru primordialitate între Sfântul Scaun și puterile laice ale Europei, sub care laboratores, matricea productivă, a funcționat mai mult sau mai puțin bine. Odată cu apariția băncilor și a primului segment de mari finanțiști nerăzboinici (bancheri, negustori), aparținând, evident, elitei ordinului laboratores, acesta  a început să influențeze, uneori în mod semnificativ, deciziile la vârf, prin puterea banului. Fără aur, bellatores erau neputincioși, iar oratores se învățaseră deja cu el, rugăciunea devenind, uneori, doar o anexă pitorească în statutul unor indivizi bine încastrați în lux și într-un mod de trai prea-lumesc.

Tendința de revenire la matca originară a simplității și ascetismului a pus în lumină personalitățile charismatice ale sfinților Dominic și Francisc, urmați de ordinele călugărești aferente. Temuta Inchiziție a reprezentat brațul înarmat al ordinului oratores, un fel de DNA medieval în fața căruia s-a resemnat însuși Galilei, în vreme ce Giordano Bruno a plătit cu viața ”erezia” teoriilor sale incompatibile cu principiile catolice ale vremii (teoria heliocentristă a contat mai puțin în decizia juriului, contrar celor afirmate în literatura de popularizare).

O analiză fundamentală a celor trei ordine a constituit obiectul cercetărilor marelui istoric al mentalităților Georges Duby. În ”Cele trei ordine” (Editura Meridiane, 1998), gânditorul aparținând curentului ”L’École des Annales” studiază atent proiectul trifuncțional și interferența actorilor care îl compun, prezentând o radiografie a unei idei izvorâte în imaginarul unui episcop de la anul 1000, transpusă în realitatea instituțională. Nu e aici locul unei priviri aprofundate asupra acestui topic în matricea sa medievală. Translatând ideea în prezent, se pot observa corelații uimitoare, în pofida întrepătrunderilor inevitabile ale ordinelor / claselor, care face dificilă delimitarea pe indivizi sau, oricum, mult mai dificilă decât pe vremea lui Adalberon și chiar a lui Galilei. Inevitabil, și modelul postmodern trebuie simplificat, dar o articulare a sa este posibilă.

Cel mai simplu de așezat în șablon este ordinul de bază, neschimbat din antichitate, laboratores. Mai stratificat decât la origine, nu atât din cauza diversificării meseriilor, cât a imaginarului acestora – să exemplificăm numai prin apariția în cultura urbană a corporatistului, o mini-clasă socială reprezentând elita tehnicistă (ingineri, de regulă) și economică (mai puțin, dar nu de neglijat) aflată în slujba concernelor, ele însele adevărate ”state-în-stat”. Laboratores asigură motorul economic al societății, și principala frontieră față de celelalte ordine o reprezintă lipsa puterii și a implicării în decizie, la nivel de societate. Ordinul de bază execută, performează, îndeplinește. Păturile de jos nu au instrumentele necesare pentru decizie, iar cele superioare, aflate la limita de întrepătrundere cu celelalte ordine (dar sub ea), sunt reținute de factorul financiar îndestulător (care induce nu de puține ori comoditate), ori de lipsa conștientă a abilităților.

Bellatores s-a transformat, încet, dar sigur, în clasa politică, substituind armele războiului cu cele politice. Politici formează neîndoielnic o castă și nu dau ușor din mână puterea. Chiar și atunci când o pierd prin vot, resursele enome de influență în aria laboratores îi ajută să revină, ciclic, în vârful triadei. Există însă și situații în care concurența sau legea îi îndepărtează pe cei mai slabi sau cu mai puține resurse, trimițându-i în celelalte ordine sau într-o clasă auxiliară, să o numim Inutilis. O mare masă de politicieni – ne referim, evident, la societatea noastră – se află de drept în politici și de fapt în inutilis.

Cea mai interesantă transformare a suferit-o, evident, ordinul oratores. Având în vedere că toți marii gânditori ai Evului Mediu, de la Abélard și până la Erasmus, de la Ockham și până la Newton (care poate aparține unui Moyen Age lung, cum îl vedea Jacques le Goff) au avut o solidă educație teologică, nu e de mirare că din ordinul oratores propriu-zis, adică religios, trecut astăzi pe plan secundar ca pilon fundamental al societății, au izvorât scolastici și, mai apoi, gânditorii, intellectualis. Dar nu numai ei. Sigur, în toate sondajele de opinie, populația continuă să pună pe primele locuri, la nivelul încrederii, Armata și Biserica, bellatores și oratores, dar este o percepție la nivelul imaginarului, al conceptualului, transmisă în filonul genetic al societății. Influența efectivă în contemporaneitate a acestor ordine ancestrale este redusă. Așa cum ele apar în sondajele de opinie, transpun la nivel de comunitate instinctul individual de conservare, de protecție la nivel fizic și spiritual. E greu de imaginat o comunitate / țară fără armată și fără biserică. În perioada comunistă, dar și în prezent, vezi cazul Coreei de Nord, înalta nomenclatură de partid a înlocuit oratores. Ce altceva erau marile adunări, ori spectacolele faraonice, decât niște întruniri cvasi-religioase, în care utopia comunistă substituia complet viața veșnică, iar Conducătorul pe Dumnezeu-Tatăl. Se trăia într-o permanentă Judecată de Apoi, se tria permanent, iar noii oratores aveau deplina putere de a-i trimite pe cei pedepsiți în iadul concentraționar sau de a-i mântui în schimbul vânzării sufletului.

Cine sunt acum oratores, cei care, cum le spune numele, se roagă pentru binele comun? E un vid aici, la vârful triadei, care nu poate fi acoperit niciodată de așa-zisa opoziție. Ea face parte tot din rândul bellatores, cu influențe-tentacule în largi arii economice (laboratores). E același aluat, forma pâinii diferă. În mod normal, oratores ar trebui să fie pătura de elită a opiniei publice de bună credință, intelectualii, gânditorii, formatorii de opinie. Spre deosebire de bellatores, ei nu formează însă o castă, pentru că le lipsește liantul celor dintâi, foamea puterii. Sunt un mănunchi de indivizi, cu voci mai mult sau mai puțin puternice, mai mult sau mai puțin credibile, uneori cu puncte de vedere și atitudini complet opuse. La recentele alegeri, mulți și-au unit vocile, dar nu destui. (Nu ei au decis verdictul, ci prostia și răutatea puterii). Alții preferă în continuare să-și audă ecoul în turnul de fildeș sau să-l obtureze pe cel al rivalilor, decât să fie eficienți pentru binele comun. (Câte polemici inutile nu se derulează și în prezent între intelectuali, numai de dragul ego-ului!). Fiecare gânditor are punctul său de vedere, scenariul său, viziunea sa despre societate și bine, proiectul său propriu, iar acesta, desigur, e cel mai bun. E aproape infailibil, chiar dacă – politically  corectness, ce naiba! – sunt îngăduite și celelalte.

Pe fondul scăderii vertiginoase a vigilenței mass-media, înlocuită de surogaturi show-biz ușor digerabile, e un timp și un teren extrem de propice pentru vocile sonore și limpezi. Hoția, impostura și prostia sunt la liber, rumene, înfloritoare, vizibile pentru toată lumea. Intelectuallis trebuie să fie cea mai puternică voce a opoziției, ca balanță la excesele și excrescențele coruptoide ale puterii, de orice culoare ar fi ea. Atâta că mulți dintre oratores de astăzi aleargă singuri și, din acest motiv, ies întotdeauna pe locul întâi, în clasamentele proprii. După care sting lumina și se culcă, mulțumiți.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *