Martin S. Martin este Marian Ştefan Constantinescu. Martin S. Martin este numele oficial – şi, aşa zicînd, american – al lui Marian Ştefan Constantinescu începînd cu 1990. A fost chirurg cardiolog – şi în România şi în Statele Unite. Povestea vieţii sale este una cu adevărat fabuloasă. Şi felul în care el însuşi o spune este fermecător – precis, elegant, în nuanţă, cu respect pentru limbă şi cu o pasiune evidentă de a comunica rotund idei.
ZOOM 1: Martin S. Martin este medicul despre care, elogios şi în cuvinte memorabile, povesteşte Gabriel Liiceanu în „Scrisori către fiul meu”. El e chirurgul care i-a tratat, în chestiuni cardiace, atît pe Gabriel Liiceanu, cît şi pe Andrei Pleşu. Nu este o noutate ceea ce am rezumat în frazele precedente – ştim asta, între altele, din cartea dlui Liiceanu, din discuţia pe care eminentul chirurg româno-american a avut-o cu Horia-Roman Patapievici la finalul lui 2014 la „Înapoi la argument” şi din cartea recentă de convorbiri cu Martin S. Martin pe care Corina Negrea a alcătuit-o şi a publicat-o la Humanitas, de asemenea, pe finalul anului trecut.
Martin S. Martin a fost chirurg în două lumi. El rămîne, de fapt, chirurgul celor două lumi – cea românească şi, din 1985, cea americană – chiar dacă, de aproximativ trei ani e pensionat şi acum are vreme, spre exemplu, să citească „pe rupte, nu pe furate” cărţi din alte domenii decît cel medical. Cum ar fi: volumele a doi dintre istoricii săi favoriţi, Paul Johnson & Lucian Boia. „Am trăit în două ţări, am avut două nume şi am practicat două profesii medicale. Vieţile mele, despărţite de timp şi distanţe, sunt unite prin multiple cîrlige de amintiri, situaţii, imagini, bolnavi şi prieteni. Datorez foarte mult celor două vieţi ale mele. Le iubesc deopotrivă.”, scrie Martin S. Martin – Marian Ştefan Constantinescu.
ZOOM 2: Cartea invocată mai sus şi publicată în seria „Portrete în dialog” nu este prima care poartă această semnătură în limba română. În 2012, Martin S.Martin a publicat o carte – o carte îndrăgostită, aş putea spune – despre SUA, despre părţile luminoase şi atît de numeroase ale SUA, „America povestită unui prieten din România”. Cu 8 ani în urma acestei apariţii, împreună cu dr.Dora Petrilă, a publicat, de asemenea, volumul „Spitalul Fundeni. Istorie şi destin”. Înaintea volumului de dialoguri, a tradus alături de alţi colegi şi mijlocit o apariţie extraordinară în limba română, autobiografia unui mare medic, Marius Barnard – „Momente-cheie dintr-o viaţă în slujba binelui”.
Dacă ar fi să aleg două cuvinte care să rezume tipul de „privire” pe care profesorul şi medicul Martin S. Martin o proiectează atît asupra României, cît şi asupra ţării sale de adopţie, Statele Unite ale Americii, cu greu aş putea găsi altele două decît acestea: iubire şi luciditate, luciditate şi iubire – indiferent în ce ordine, căci aceste două cuvinte nu stau, în „disecţia” pe care o face Martin S.Martin, separat, ci sînt şi trebuie să fie luate în conjuncţie. „Cu mîna pe inimă” privind la o viaţă, de fapt, la două vieţi ale unuia şi aceluiaşi om derulate în două ţări, asta cred că înseamnă în mod fundamental aici: cu iubire & luciditate.
Aşadar, România cu iubire şi luciditate. Foarte pe scurt:
a)Romania on the one hand. Este ţara care îl alungă. E ţara în care reuşesc cei cinici, cei capabili să cultive şi să întreţină intrigi mizerabile, reţele ale dispreţului şi ale urii. E ţara în care, înainte de 1989, dar într-o măsură semnificativă şi după 1989, reuşita profesională se obţine cu carnet de partid – de aici, şi tradiţia rateurilor, istoria nesfîrşită a eşecurilor. E o ţară care sufocă – ideea de sufocare e aproape explicită în confesiunile pe care profesorul şi medicul Martin S. Martin le face cu privire la motivaţie emigrării sale. Este ţara în care „ oamenii sînt irosiţi de ţară” – cum inspirat şi antologic formulează personajul principal al acestei cărţi („oamen valoroşi, care au dovedit că pot, că sunt profesionişti, şi care, în loc de beneficieze de o politică de recunoaştere, sunt descurajaţi, daţi deoparte, lăsaţi să plece. Sunt irosiţi cu nepăsare”). Cînd decide să plece din ţară, iată de ce o făcea, iată ce devenise această ţară pentru Martin S.Martin: „era un orizont al răului, ca atunci cînd se strîng norii, cînd cerul se acoperă şi simţi că vine furtuna”
b)Romania on the other hand. Chiar şi cînd e sufocantă, România e un loc în care se întîmplă miracole. Mai mari sau mai mici. Mari – de pildă, schimbarea din temelii a Spitalului d ela Fundeni, odată cu descinderea, pentru cîteva luni, a chirurgului Marius Barnard. Mici – şarmul unui oraş, cultura, cărţile, muzeele, teatrele. Mari, încă o dată – prietenii, prieteniile. „Îmi plăcea să descopăr cartiere, căci ele, noaptea, arată altfel. Mai ales în nopţile de vară, de primăvară tîrzie sau de toamnă timpurie. Eram fericit, iar a doua zi puteam să fiu activ după doar două ore de somn”. La limită, făcînd media confesiunilor doctorului Martin S. Martin despre perioadă sa românească de dinainte de 1989 (a stat aici, cum spunea, pînă în 1985), s-ar putea spune că ţara de origine era frumoasă, era firească, era decentă, primitoare şi confortabilă, cînd oamenii reuşeau să pună între paranteze Istoria, cînd uitau sau cînd păcăleau comunismul, cînd nu vedeau ce e puterea, cine sînt conducătorii de atunci. Cînd, cu alte cuvinte, temporar, mai mult sau mai puţin, se sustrăgeau Sistemului. Încă ceva, semnificativ despre un fel de şcoală foarte dură: „dacă tot şirul de lipsuri prin care ai trecut te-a făcut să ajungi la un grad de înţelegere mai înalt, asta te motivează. Atunci, da, se poate ca, dacă soarta te aduce din nou într-o situaţie asemănătoare cu ce traiseşi în prima copilărie, să nu fii speriat, să nu intri în panică. Ştii să supravieţuieşti şi cum să supravieţuieşti.” România, poate că nu e de prisos să subliniem acest fapt, trimitea des şi constant oamenii care o locuiau la acest tip de şcoală în vremurile la care, lucid, nostalgic şi cu o autentică iubire, face des trimitere Martin S. Martin în lunga sa confesiune.
ZOOM 3.Martin S. Martin este un conservator. Conservator, nu neapărat republican. Precizarea e importantă: „conservator înseamnă: sprijinitor al vechilor tradiţii dovedite în timp benefice, manifestînd totodată rezistenţă în faţa schimbărilor care nu propun o alternativă mai bună decît situaţia existentă. Sunt deci împotriva celor care propun schimbare doar de dragul schimbării. Aşadar nu mă pot numi „progresist”, printre altele şi fiindcă acesta este noul nume pentru socialismul extrem, de factură comunistă. Sunt procapitalist. Şi cred cu convingere că singurul model al economiei care a creat în mod constant bunăstare este cel capitalist. Or, dacă nu ai bunăstare, atunci nu ai nici progres social. Sistemele socialiste consumă, cum ştim, mai mult decît produc. Situaţia se complică şi prin faptul că ele consumă mai mult pe o perioadă destul de lungă, ajutate de ideea utopică a oamenilor că se poate susţine o societate satisfăcută material, pentru foarte multă vreme, fără ca membrii ei să muncească pe măsură şi să fie în acest fel responsabili.”
Dar această precizare – anume, că domnia sa este un conservator – mai este importantă şi dintr-un alt motiv. Şi anume, din acela că, pe bună dreptate, despre conservatorism se spune – o spun chiar teoreticieni redutabili ai consevatorismului – că nu e o doctrină, că nu e doar o doctrină politică, ci, mai mult, că este „un mod de viaţă”. Aşa se uită, de fapt, şi către România şi către SUA domnul Martin S. Martin – atent, ca un conservator autentic, preocupat să vadă lucrurile, faptele, oamenii în curgerea lor, atent la tradiţii, atent la credinţă, atent complexitatea lumii, a lumilor.
Aceeaşi privire atentă, extrem de atentă – la fapte, la nuanţe, la seriile de cauzalitate în care se înscriu şi în care trebuie înscrise faptele – o regăsim, inclusiv în paginile acestei cărţi, cu privire la Statele Unite. Ca şi în cartea dedicată Statele Unite care a fost invocată mai sus – şi care ar merita (încă) o discuţie separată -, şi aici, în volumul de convorbiri între Corina Negrea şi Martin S. Martin avem la final – din partea medicului, profesorului şi a conservatorului Martin S. Martin – o Americă împotriva locurilor comune. O America fascinantă, demnă de a fi luată drept exemplu şi cu mult mai vie, mai „colorată”, mai adevărată decît caricaturile – unele, nu puţine, încărcate de ură – la care este redusă acestă ţară –etalon major, fundamental, de neocolit pentru istoria civilizaţiei.
a)SUA pe de o parte. Nu e ţara perfectă – o asemenea ţară, perfectă, există doar în proiecţii utopice. SUA sînt ţara cu unele opţiuni practice eronate şi, uneori, dramatice – şi în trecut, dar şi acum. Acum, spre pildă, ca să scurtez, îşi cultivă cu multă insistenţă un virus care ar putea să o slăbească şi mai tare în viitorul mediu – anume, pe arii tot mai extinse, un comportament de „stat-doică” pentru din ce în ce mai mulţi dintre cetăţenii săi. Un citat mai lung, foarte important şi adevărat, chiar dacă, pentru simţul-comun, contrariant ori enervant de-a dreptul pentru cei care, cel mai adesea meschin-interesaţi, cred, în această privinţă contrariul: „cu cît statul se ocupă mai mult de supravieţuirea membrilor societăţii, de la care nu cere nimic în schimb, cu atît mai mult induce o schimbare de atitudine faţă de muncă, faţă de obligaţii. Ceea ce se obţine este un fel de drog al inactivităţii. Este narcoticul de existenţă asigurată şi fără riscuri, care la prima vedere pare bun, dar nu şi în pasul al doilea. Pentru o societate, este un pericol de moarte să aibă tot mai mulţi membri care îşi interiorizează ideea că e preferabilă o viaţă în care să nu te scoli dimineaţa ca să mergi să munceşti. În pierderea eticii muncii şi a interesului faţă de muncă – aceasta începe să se instaleze în America de azi – văd eu cel mai mare pericol pentru America”. Dar, dar, dar…
b)SUA pe de altă parte. Forţa de a se regenera de care dispune America – fapt dovedit cu asupra de măsură în istoria modernă – este uriaşă şi, pesemne, fără termen de comparaţie rezonabil în întreaga lume. „America este ţara care onorează talentul pus în slujba altora, indiferent de provenienţa lui” & „cred că cel mai mare atu al Americii este că acolo nu există expresia nu se poate , pe care în Europa o auzi la fiecare pas”. Şi, mai ales: „toate istoria civilizaţiei este un soi de „vis american”, este istoria oamenilor liberi care au avut nebunia să facă ceea ce celorlalţi nu le trecea prin cap sau ceea ce le părea imposibil”. Este, în două vorbe, o foarte preţioasă evocare-evaluare a unei ţări cunoscute de către cel care face această evaluare de la nivelul „firului ierbii”.
ZOOM4.Ce înveţi din eşecuri? Înveţi din ele? Trebuie să vorbeşti despre ele? Trebuie să vorbeşti, mai ales cu tine însuţi despre ele? Iată, Martin S.Martin: „înveţi, dacă eşti onest, dacă ai puterea să revezi mental cursul operaţiei şi să admiţi ceea ce ar fi putut fi făcut mai bine…De fapt, revezi totul, independent de voinşa ta. Căci se întîmplă un lucru care probabil ar putea fi explicat de psihologi, dar care e independent de tine. După o operaţie grea, nu poţi dormi, e un somn întrerupt aşa cum ai cînd zbori cu avionul sau cînd mergi cu trenul şi în bucăţile de somn în care adormi visezi operaţia într-un mod nerealist, fantastic, într-un mod foarte greşit, foarte puţin legat de realitate, iar acest lucru te chinuie. Şi apoi te scoli, încerci să te linişteşti, încerci din nou să dormi şi visezi acelaşi lucru, într-o altă formă la fel de aberantă, ca şi cînd îţi aminteşti singur că ai ajuns cu greşelile tale într-o zonă în care nu trebuia să ajungi. Apoi, judecînd la rece, descoperi, dacă eşti onest, cum spuneam, descoperi…” Dar, după acest pasaj – iarăsi, e uşor de detectat luciditate (faţă de propria-i persoană) şi iubire faţă de o meserie care se luptă, cu moartea, pentru viaţă -, trebuie spus în mod obligatoriu că doctorul Martin S.Martin este însă, în primul rînd, autorul a mii şi mii de operaţii reuşite.
Nu în ultimul rînd, există cîteva pagini în care cei doi interlocutori discută despre problema credinţei, deci despre Dumnezeu; sînt pagini, aş spune direct, memorabile. Iată doar un mic pasaj despre cum stă, lângă un chirurg, Dumnezeu. Sau, mai bine spus, despre cum crede chirurgul de mare succes Martin S. Martin că stă Dumnezeu lîngă el cînd intră în sala de operaţii: „eu mă rog la începutul şi la sfîrşitul zilei, dar nu fac din Dumnezeu un instrument care să mă scoată din încurcătură într-un anumit moment profesional. Şi nici un mijloc de a-mi compensa lipsurile profesionale. Nu, nu. L-aş aduce în zona aceea, a muncii mele. Acolo e locul în care tu trebuie să te străduieşti singur, ţie şi numai ţie ţi se datorează şi succesele, şi eşecurile. Dumnezeu este deasupra acestor lucruri. Eu cred că dacă te rogi la începutul şi la sfîrşitul zilei ştii eşti sub protecţie”.
P.S. Gabriel Liiceanu despre perspectiva aparte pe care Martin S. Martin o proiectează asupra celor două ţări, asupra celor două lumi, dar şi către sine: „Martin plecase din România în anii ‘80. Cine-i va citi povestea vieţii de până la 45 de ani va descoperi încă o dată harul pe care-l au românii de a-i împinge pe cei mai valoroşi dintre ei să-şi ia lumea-n cap. Însă, aici, important este altceva. Ajuns în America după câteva decenii trăite în comunism, Martin avea deja acea acuitate a privirii pe care, pentru înţelegerea bunătăţii unei lumi, nu ţi-o dă decât experienţa prealabilă a răului. Doar cineva care a trăit într-o ţară neliberă e apt să măsoare întinderea şi binefacerile libertăţii. Sau, oricum, să le aprecieze mai bine decât cei care, avându-le şi nepierzându-le niciodată, sunt predispuşi să le ignore.“
