Să mori ca să trăiești

Un  om dormea lângă un pom și i-a căzut o nucă în cap. Omul s-a ridicat speriat și a spus: bine că nu a fost un dovleac, că m-ar fi omorât. Cuvintele de mai sus, amintind de înțelepciunea laconică din O mie și una de nopți, străbat ca o incantație magică lumea austeră din filmul regizoarei  iraniene Hanna Makhmalbaf Buddha colpased out of shame (2007) tradus inspirat în românește prin Caietul. Scena filmului, orașul afgan Bamiyan, ar fi putut fi un splendid loc al memoriei dacă n-ar fi devenit din 2001 un dezolant loc al distrugerii ei prin aruncarea în aer de către talibanii afgani a celebrelor statui monumentale ale lui Buddha sculptate în stânca muntelui, după ce în prealabil, într-un exces de iconoclasm isteric, le retezaseră chipurile.

În această lume sumbră, cu locuințe-peșteri săpate în munte, cu bărbați înfricoșători și fantomatice siluete feminine, doi copii, Bahtai (fetița) și Abbas (băiețelul) vor să învețe. Bahtai e novice și vrăjită de snoava citită de Abbas din abecedarul său (citată la începutul articolului), se lansează într-o emoționantă experiență inițiatică în căutarea școlii.  În Odiseea sa, Bahtai se lovește de rigiditatea adulților pe care reușește cu abilitate și tenacitate să o ocolească, dar este surprinsă și derutată de ostilitatea băieților care se joacă de-a războiul, un război a cărei victimă imaginară Bahtai devine. Inocența și candoarea copilăriei crude a lui Bahtai se ciocnesc brutal de isteria copilăriei pervertite a băieților talibanizați. În comportamentul acestora sunt adunate toate stereotipurile de gândire și acțiune ale adulților pe care îi imită: desconsiderarea femeii ca păcătoasă și bună de bătut cu pietre, refuzul educației și al cunoașterii în general, văzute ca păcătoase, ura față de străinii întruchipați de americani și față de alte religii reprezentate de Buddha, al cărui spațiu gol din munte devine în imaginarul lor un spațiu al infamiei.

Filmul oferă o viziune pesimistă asupra șanselor reduse ale școlii de a răspândi lumina cunoașterii în fața puterii copleșitoare a tradiției sociale și religioase, a modelelor patriarhale și intolerante la umbra cărora copiii cresc și decodifică semnele lumiii din jurul lor. Scena în care băieții, cu fețele schimonosite, fac cerc în jurul fetiței imitând, cu brațul ridicat înarmat cu piatra, gestul lapidării, fixează granița dintre joc și realitate, anticipând viitoarea metamorfozare a unora dintre micii războinici în adulți sumbri și violenți. În fața tirului încrucișat al privirilor încărcate de o ură încă simulată, reacția fetiței, extraordinar redată  prin plasticitatea privirii, e de uimire înțeleaptă și dojenitoare: Nu-mi plac jocurile de război.Vreau  să merg la școală să învăț povestioare amuzante. Ceea ce învață Bahtai  din experiența jocului  înseamnă un sfârșit al inocenței copilăriei, o lecție de supraviețuire care e cea a morții interioare, cotidiene, a oamenilor captivi în societăți de tip carceral. Societate-carceră nu doar a trupului, ci mai ales a spiritului. Secvența finală în care Bahtai înțelege și aplică regula jocului- (Prefă-te) că mori ca să trăiești– pecetluiește condiția tragică a spirirtului viu în lumea  de piatra a oamenilor de la Bamiyan.

Cele câteva secunde-document ale dinamitării statuilor lui Buddha, ce deschid și închid  atât de verosimila ficțiune a foarte tinerei (19 ani în momentul turnării filmului) și îndrăzneței regizoare, sunt rezultatele terifiante ale acțiunilor unor oameni care au fost la rândul lor copii asemenea celor din film și s-au contaminat ireversibil cu germenii fanatismului. Filmul este, din păcate, de o tristă actualitate pentru noua dezordine mondială ce stă să se declanșeze. Educația pentru valorile luminoase ale vieții și libertății care să pătrundă atât în peșterile de piatră, cât și în cavernele minții trebui să fie soluția. O spune micuța Bahtai care își apără cu îndârjire caietul și a cărei privire în fața absurdului pe care îl înfruntă rămâne de neuitat…