„Moartea lui Dumnezeu” şi evenimentul carităţii umane

Teologia radicală a „morţii lui Dumnezeu” constituie un important şi fertil teren de dezbatere şi controverse, specific al postmodernităţii, cu dispute dintre cele mai acerbe, în cadrul cărora sunt vehiculate teorii şi concepţii variate, care conduc în cele din urmă la ceea ce s-a numit postsecularism sau întoarcerea postmodernă a religiei. Des invocaţii Nietzsche, Kierkegaard, dar şi Dietrich Bonhoeffer (autorul expresiei „creştinism fără religie”), au fost cei care au mobilizat un nou tip de gândire în care „atacul” împotriva creştinismului duce la un rezultat neaşteptat: postmodernismul nu este imun la „întoarcerea religiei”. Astfel, într-o epocă a gândirii slabe, care a observat sfârşitul metafizicii şi moartea Dumnezeului moral, unde nimic nu mai este „dat” ci totul este interpretare, categoria credinţei poate fi din nou tratată cu seriozitate, aşa cum se poate vedea în dialogul dintre Gianni Vattimo şi filosoful-teolog american John D. Caputo (După moartea lui Dumnezeu, Ed. Curtea Veche, 2009), ultimul, autor al conceptului de „teologie slabă”. Cei doi au purtat un dialog intens despre ceea ce Gabriel Vahanian, postfaţatorul cărţii, numeşte secularizarea – adică „ilegitimul călcâi al lui Ahile din gândirea occidentală”.

Sfârşiturile credinţei?
Într-o carte apărută postum, Letters and Papers from Prison, (centralavenuechurch.org), Dietrich Bonhoeffer a arătat posibilitatea unui creştinism fără religie, sub auspiciile unui efort de curăţire a creştinismului de beneficiile religiei. Aşa ceva ar putea face ca legăturile dintre creştinism şi cercurile de influenţă ale Puterii lumeşti să pară caduce, în vreme ce credinţa aparent sucombată sub deviza intimităţii fără comuniune ar putea renaşte sub o nouă sensibilitate culturală şi religioasă. Un teolog ortodox occidental ca Olivier Clément (Hristos, pământul celor vii. Eseuri teologice, Ed. Curtea Veche, 2010) observa că, pentru mulţi, creştinismul a devenit o „împotrivire faţă de un Isus evaluat în moduri diferite, dar cât se poate de mort, şi faţă de un Pavel, creator al mitului hristologic”. Acelaşi Clément remarca şocul produs de interpretarea lui Rudolf Bultmann, cel care l-a „dehristificat” pe „acest Isus al istoriei” – doar un alt profet evreu care vesteşte adevăratul „Fiu al Omului”, cel chemat să facă judecata finală. Însă călcâiul lui Ahile se dovedeşte, în cele din urmă, a fi unul al omului, nu al Omului. Aşadar, supoziţia că pe măsură ce devenim tot mai moderni vom deveni tot mai puţin religioşi părea să aibă un temei, încă de la Kant încoace („religia doar în limitele raţiunii”), cel care în ideile sale despre proiectul iluminist avea să fie mai mult decât tranşant: Iluminismul era sinonim cu Eliberarea de ideea de lume a unui Dumnezeu nemilos. Religia urma să joace un rol doar în sfera privată a moralităţii personale, în vreme ce autoritarismul şi dogmatismul religios vor pierde teren în faţa cunoaşterii ştiinţifice care constituie adevărata eliberare a subiectului uman.

Ce a făcut ştiinţa, în special în secolul trecut, nu mai e cazul să amintim, cât despre mila şi caritatea umană – ele pot fi puse într-un degetar din farmacia divină. Nu toţi teologii sunt însă de acord cu ipoteza kantiană a reconcilierii ştiinţei cu religia. Luteranul Wolfhart Pannenberg este tranşant: „Dacă Dumnezeul din Biblie este creatorul universului, atunci nu vom putea înţelege pe deplin şi nici măcar în mod corect procesele naturii fără vreo referinţă la acel Dumnezeu. Dacă, dimpotrivă, natura poate fi înţeleasă fără a face vreo referire la Dumnezeul Bibliei, atunci Dumnezeu nu poate fi Creatorul universului şi, în consecinţă, nu poate fi nici sursă a învăţăturii morale” (citat în John Polkinghorne,Teologia în contextul ştiinţei, Ed. Curtea Veche, 2010). Logica lui Pannenberg pare a fi infailibilă, dar putem acorda termenului o aură de ironie, spre a ne destinde, cu expresia lui Einstein, cu puţin timp înainte de a muri: „Nu pot să cred că Dumnezeu joacă zaruri cu lumea”. Sau, ca să ne amuzăm de pretinsa noastră ştiinţă suvernă, deşi Dumnezeu citeşte de zor tratatele savanţilor despre posibila origine şi evoluţie a lumii încă nu a găsit cuvântul „Dumnezeu”…

Întoarcerea religiei?
Tocmai în pofida atâtor bariere autoimpuse tot mai mulţi teologi, filozofi sau sociologi, observă o întoarcere a religiei – anume, sub forma unui postsecularism religios. Dintre ei, John D. Caputo şi Gianni Vattimo sunt printre cei mai reprezentativi, preocupaţi cum anume poate fi reevaluat traiectul religiosului în lumea noastră supusă unei presiuni a desacralizării. Caputo este mai apropiat de deconstructivismul derridean, printr-un efort de depăşire a metafizicii prezenţei, fără ca prin metoda adoptată să decadă în nihilism. Vattimo, care îşi exprimă admiraţia pentru deconstructivismul propus de Derrida, este mai degrabă preocupat de contribuţia pozitivă a nihilismului în cadrul filozofiei hermeneutice contemporane, dar şi în ceea ce priveşte procesul emancipării. Una dintre ideile forte ale lui Vattimo sună, în mare, astfel: disoluţia fundaţiilor e cea care aduce libertatea. Pentru Vattimo, hermeneutica este „gândirea nihilismului îndeplinit, gândire care intenţionează să reconstruiască raţionalitatea pe urmele morţii lui Dumnezeu, şi care se opune oricărui curent de nihilism negativ, cu alte cuvinte disperarea celor care continuă să cultive un sentiment de doliu pentru că religia nu mai este”. Caputo este mai degrabă, pe urmele maestrului său Derrida, adeptul unei religii postcritice, care afirmă religia, în ciuda lipsei de absolutism în cunoaştere, însă în afara actualelor comunităţi istorice de credinţă. În introducerea volumului în care cei doi gânditori dialoghează pe tema hermeneuticii spectrale a creştinismului, poziţia lui Caputo este rezumată astfel: „Pe scurt, teologia sa nu este o teologie a puterii, ci una a slăbiciunii, care leagă slăbiciunea lui Dumnezeu de imperativul etic de a-i ajuta pe cei săraci şi nevoiaşi.” Spre deosebire de hotărârea şi specificitatea istorică a puternicelor teologii creştine, iudaice ori islamice, Caputo oferă o teologie cu final deschis, slăbită de fluxul indecidibilităţii şi al traductibilităţii, o „teologie a evenimentului”. Pentru Caputo, postmodernismul „este o filozofie a evenimentului, iar una dintre modalităţile de explicare a teologiei radicale ori postmoderne este aceea de a spune că este o teologie a evenimentului”.

Evenimentul, la Caputo, nu este ceea ce se întâmplă, aşa cum sugerează etimologia cuvântului englez, ci „ceva care are loc în ce se întâmplă, ceva ce este exprimat ori realizat sau ceva ce capătă formă în ceea ce se întâmplă…”. Mai degrabă ceea ce ne cheamă dintr-un viitor anume decât din prezentul nostru, evenimentul este „absolutul fragil” de care amintea Slavoj Žižek – ceea ce este delicat şi preţios în existenţa noastră, un amestec născând şi incipient, cu formula aceluiaşi Caputo, cel care aminteşte că „în teologia postmodernă evenimentul împrumută lucrurilor un soi de licărire divină, ceea ce Deleuze numeşte o strălucire ori o splendoare, splendoarea Fiinţei”.

Vattimo se arată şi el neconcesiv cu ceea ce numeşte „fundaţionalismul filozofic”, acela care nu promovează libertatea, atent doar la a-şi conserva autoritatea. Îl aduce în sprijinul afirmaţiilor sale, potrivit cărora trebuie să recuperăm mai degrabă o religie a iubirii, decât una care este dominată de normele Vechiului Testament, pe maestrul său Gadamer. Gadamer i-a fost profesor şi Vattimo îşi aminteşte că el „dezvoltase în ultimii ani un soi de atitudine hermeneutică religioasă… În plus, vorbea tot mai mult despre bunătate. Această deviere fundamentală din filosofia sa a fost fundamental un rezultat al hermeneuticii. Adică, dacă nu există nici un adevăr obiectiv dat cuiva odată pentru totdeauna, un adevăr în jurul căruia să ne adunăm cu toţii (de bine ori de rău, voluntar ori involuntar), atunci adevărul apare în dialog. Adevărul pe care Hristos a ajuns să-l dea Bisericii nu este un adevăr îndeplinit. Mesajul său evoluează în istorie.”

Pentru Vattimo, viitorul este al carităţii moral-practice. „Evenimentul”, în termenii lui Caputo, nu poate fi pentru filosoful italian decât felul în care creştinismul „se deplasează într-o direcţie ce nu poate decât să-şi uşureze ori să-şi slăbească încărcătura morală în favoarea carităţii moral-practice. Şi nu e vorba doar de slăbirea dispoziţiilor moral-practice. Prin această transformare, în cele din urmă iubirea va înlocui adevărul.”
Vattimo se îndoieşte de faptul că în actuala sa configuraţie, supusă vechii autorităţi dogmatice, creştinismul va reuşi să-şi continue misiunea. Dincolo de „categoriile rigide” care permit apariţia opoziţiei la mesajul său, creştinismul se poate reforma recuperând un mesaj al carităţii, renunţând la „zidurile” care duc la scindarea unei conştiinţe planetare în care un spirit al ecumenismului va deveni noua pneumă a Bisericii.