Secta imitatorilor

Regatul Himeriei a avut parte de o perioadă de 1000 de ani de prosperitate neîntreruptă, fiind condus exclusiv, conform tradiţiei nescrise a locului, de copii, nebuni şi poeţi. Oamenii locului se hrăneau numai cu rodii şi lapte de capră, dormeau 12 ore pe zi, iar restul timpului şi-l petreceau discutînd despre zei, triunghiuri şi feluritele boli ale unicornilor. La fiecare zece ani plecau în călătorii misterioase, fără să mărturisească nici măcar celor apropiaţi durata şi destinaţia lor, străduindu-se să aducă la întoarcere informaţii cît mai numeroase despre ţinuturi neobişnuite şi popoare încă necunoscute, povestind apoi seară de seară cele văzute şi încîntîndu-i pe toţi cei rămaşi acasă cu istoriile lor. Şi poate că această viaţă liniştită ar fi continuat şi astăzi dacă la un moment dat nu ar fi fost admisă în Himeria secta imitatorilor. Această sectă, condusă de Megasthene, un platonician nebun, decreta că singura misiune a celor aleşi e aceea de a imita cu cît mai multă fidelitate mişcările, gesturile, vorbele, scrierile, veşmintele oamenilor obişnuiţi, care nu au pătruns adevăratul sens al Universului şi continuă să-şi imagineze că acţionează din proprie voinţă, aducînd mereu ceva nou şi nemaivăzut pe faţa Pămîntului.

Pentru Megasthene, o asemenea convingere reprezenta o blasfemie, fiindcă pentru el era evident că oamenii sînt simple marionete ale zeilor, cărora nu li se poate atribui nici cea mai mică fărîmă de autonomie, fiind sortiţi să imite la nesfîrşit cîteva modele imuabile, ca într-un complicat număr de dresaj inventat de Olimpieni. Megasthene ura originalitatea, excelenţa, independenţa, demnitatea, onestitatea sau curajul. El credea că înţeleptul adevărat are parte de natura tîrîtoarelor, se fofilează aproape nevăzut prin lume, se umileşte, trăieşte într-o permanentă spaimă de moarte, face lucrurile cele mai abjecte cu putinţă pentru a-şi salva pielea, minte cu seninătate, e greu de cap, e mîrşav şi plin de viclenie, gîndindu-se permanent cum să-şi suprime duşmanii.

Locuitorii din Himeria îi socoteau pe imitatori nişte excentrici asemenea multor altora care le mai călcaseră pămînturile şi nu le acordau prea multă atenţie, convinşi că oamenii au dreptul să creadă în orice atîta vreme cît nu îi păgubesc pe semenii lor. Ba unii dintre ei asistau chiar la înfocatele tirade ale lui Megasthene, spunîndu-şi că filosoful nebun trebuie să fi trecut printr-o cumplită nenorocire ce îi va fi întunecat mintea, împiedicîndu-l să mai privească lumea cu seninătatea cu care se obişnuiseră ei să o privească. Numai că, spre eterna nefericire a Himeriei, la nesfîrşitele prelegeri ale lui Megasthene a început să asiste cu asiduitate un june necopt la minte pe nume Artemius, fiul unui crescător de găini şi al unei bucătărese. Dornic de cît mai multă putere, însă conştient că nu va ajunge niciodată să o exercite dacă lucrurile aveau să rămînă ca în trecut, fiindcă nu mai era copil, nu era nici nebun (şi nici nu era în stare să se prefacă), iar zeii îl privaseră de necesara inspiraţie de care aveau parte poeţii,  Artemius a decis să-l asculte cu atenţie pe Megasthene şi să înveţe de la acesta cum să răstoarne vechile obiceiuri ale Himeriei.

Nemulţumit de numele lui banal, a decis să-l schimbe pentru a respecta ceea ce Megasthene numea „regula de aur a imitaţiei”. Pont-a-Bont, căci aşa avea să fie cunoscut în istoria nefericită a Himeriei, a stabilit un set de nume pe care adepţii imitaţiei erau obligaţi să şi le asume. Mama lui a devenit Pasta-e-Basta, tatăl lui – Mit-a-Sit, sora lui – Copsa-e-Mopsa. Pînă şi Megasthene, veneratul lui maestru, a acceptat să se numească Arici-a-Plici, iar ceilalţi imitatori s-au grăbit de îndată să-şi schimbe şi ei numele. Graţie acestei găselniţe, a căpătat imediat vizibilitatea pe care şi-o dorea, fiind socotit cel mai potrivit să-i urmeze lui Megasthene la conducerea sectei. Însă pe el o asemenea perspectivă nu-l mulţumea, fiindcă îşi propusese să devină regele Himeriei şi nu un simplu lunatic înconjurat de o mînă de discipoli. Amintindu-şi lecţia vicleniei propovăduită seară de seară de maestrul său, a hotărît să pătrundă în elita politică a regatului, sucind minţile unei copile preocupate numai de jocuri cu pietre rotunde şi de colecţionarea unor fluturi cu aripi maro, fiica Maestrului Vînătorii, cel mai apropiat sfetnic al regelui. A fost de ajuns ca el să cumpere 25 de fluturi aduşi din pădurile Amazoniei şi să-i ofere cu nepăsare studiată acelei copile cu minţile în nori pentru ca ea să se îndrăgostească nebuneşte şi să-i cadă de îndată în braţe.

A urmat nunta, primirea lui în cinul Cavalerilor Bunului Renume, acordarea celor mai preţuite decoraţii ale Himeriei. Pont-a-Bont nu s-a mulţumit cu numai atît. Graţie socrului său, Maestrul Vînătorii, a reuşit să fie admis în intimitatea regelui Celestius, poetul ce fusese desemnat cu 30 de ani în urmă ca suveran al Himeriei. I-au fost de ajuns zece întîlniri pentru a-l convinge pe rege că Himeria are nevoie de o schimbare, iar învăţătura sectei imitatorilor e tocmai ceea ce îi trebuie. A fost desemnat de îndată Mare Preot al Imitării şi Deplinei Conformităţi, avînd drept misiune să vegheze la ortodoxia doctrinară a regatului.

Din acel moment a început catastrofa pentru locuitorii Himeriei, care au fost obligaţi să se îmbrace, să vorbească şi să mănînce la fel, arătîndu-şi astfel deplina supunere faţă de sublimul adevăr al doctrinei imitatorilor. Mulţi au ales să fugă în păduri, unii s-au ascuns în grotele troglodiţilor, în vreme ce alţii şi-au tăiat gîtul, preferînd suicidul unei vieţi de maimuţă. Numai Pont-a-Bont era mulţumit, fiind convins că după moartea regelui avea să ajungă stăpînul deplin al Himeriei. Şi totul părea să meargă ca pe roate pînă într-o zi cînd a ajuns să se privească, din întîmplare, într-o oglindă. Nimeni nu ştie cu exactitate ce se va fi întîmplat, ce va fi văzut Marele Preot al Imitării şi Deplinei Conformităţi. Toţi cronicarii sînt însă de acord că de a doua zi el a fost de negăsit, dispărînd definitiv din Himeria. Unii spun că s-ar fi refugiat departe de minunatul regat al copilăriei lui şi ar fi trăit mai departe într-un butoi, repetînd la nesfîrşit numele lui Diogene.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *