Argentinianul Saúl Yurkievich (1931-2005) se remarcă în cadrul generaţiei sale prin capacitatea de a aborda literatura pornind de la ritmurile primare ale scriiturii, de la forţa incandescentă a cuvintelor, creaţia sa poetică, de factură neo-avangardistă, avînd o influenţă marcantă asupra frazării eseurilor care l-au făcut celebru. Stabilit definitiv în Europa din 1967 ca profesor la Universitatea Paris VIII, Saúl Yurkievich a fost profund inserat în trepidanta perioadă neo-avangardistă din Franţa şi America Latină, contribuind alături de generaţia sa la promovarea internaţională a literaturii din care provine. Recunoscut deopotrivă pentru volumele sale de poezie (Fricciones, 1969, Retener sin detener, 1973, Riobomba, 1978, El trasver, 1988, El sentimiento del sentido, 2000) cît şi pentru substanţialele sale opere de critică şi istorie literară (Valoración de Vallejo, 1958, Modernidad de Apollinaire, 1968, Celebración del modernismo, 1976, A través de la trama, 1984, Movediza modernidad, 1996), Yurkievich este reputat cu deosebire în rîndul cititorilor şi cercetătorilor operei lui Julio Cortázar, cel mai apropiat prieten al său, de la care a primit drepturile de publicare a operei complete, antume şi postume. Alături de soţia sa, Gladis Anchieri, şi de văduva scriitorului argentinian, Aurora Bernardez, Saúl Yurkievich a publicat, pînă la survenirea tragicului accident rutier în care a decedat în 2005, ediţia critică a operei cortazariene, aflată acum la volumul al şaselea la concernul editorial Alfaguara, Archivos, Galaxia Gutenberg. Nelipsit din nici o antologie a literaturii latino-americane din secolul al XX-lea, Saúl Yurkievich face parte integrantă din generaţia de scriitori latino-americani cu o influenţă covîrşitoare asupra climatului literar internaţional. Interviul realizat de Ilinca Ilian şi Ciprian Vălcan la Paris în 2003 este o incitantă incursiune în această existenţă care stă sub semnul literaturii şi prieteniei. Volumul rezultat în urma acestei întîlniri a fost publicat de curînd la Bogota de către editura Desde Abajo cu titlul Retratos con azar. Oferim cititorilor Lapunkt cîteva fragmente din acest volum.
Despre Borges
II: Se pare că dvs., asemenea lui Cortázar, scrieţi doar despre lucrurile care vă sunt aproape sufleteşte, care vă sunt înrădăcinate în conştiinţă. Aşa se explică şi opera dvs. critică. Aţi scris mult despre prietenii dvs., despre scriitorii cu care aţi avut o relaţie intensă. Aţi scris şi despre Borges, pe care l-aţi cunoscut în tinereţe.
SY: Borges era foarte interesant, iar întâlnirea cu el confirma ceea ce opera sa lăsa să se întrevadă. Borges tulbura prin cursul gândirii, prin capacitatea sa insolită de a face asociaţii. Făcea tot felul de corelaţii şi aborda orice subiect într-un mod surprinzător – nu doar problemele din lumea literară, ci şi elementele care ţineau de experienţa cotidiană. Borges era destul de tânăr când l-am cunoscut, avea în jur de 50 de ani. L-am întâlnit în 1950-1951, iar el se născuse în 1899 sau 1900, există dubii în legătură cu data exactă. Eu asistam la conversaţii: ne adunam trei persoane într-o cafenea – eu, Mastronardi şi Borges. Acesta din urmă era afabil, dar nu îmi acorda prea multă atenţie. Însă acest lucru nu mă deranja deloc, eu doream doar să îl ascult, şi, în plus, nici nu aş fi îndrăznit să spun ceva sau să emit păreri. Eram prea tânăr. Pe atunci, pe Borges îl caracteriza o vivacitate care nu s-a mai făcut simţită după aceea. Această agilitate nu mai transpare din imaginea care s-a impus ulterior, imaginea unui Borges liniştit, care vorbeşte rar, cu o voce puţin cavernoasă, privind spre infinit. Pe atunci nu era deloc aşa. Nu vocea s-a schimbat, ci ritmul, modulaţia. Atât Borges cât şi Mastronardi păstrau legătura cu lumea literară din Buenos Aires, aceasta limitându-se la un cerc restrâns în care toţi se cunoşteau. Erau şi mulţi scriitori de puţină valoare. Borges avea relaţii foarte bune cu scriitoarele – existau în acest cerc multe scriitoare frumoase, atractive, elegante, dar, în acelaşi timp, mediocre. El însă era extraordinar de tolerant cu ele, şi sunt sigur că accepta să scrie prefeţe la rugăminţile lor, dat fiind numărul mare de prefeţe apărute în cărţi lipsite de interes, fără valoare şi sărace din punct de vedere literar. În discuţii, Borges şi Mastronardi treceau în revistă acest univers micuţ, pe care eu atunci începeam să îl cunosc mai bine, datorită faptului că Mastronardi mă ducea la societatea pe care o înfiinţaseră, Societatea Scriitorilor din Argentina, care nu doar organiza întruniri, ci acorda şi premii. Cel mai distractiv era dialogul umoristic, foarte caustic, foarte aspru la adresa familiei literare din Buenos Aires. Discutau pentru a afla noutăţile, iar Borges eticheta fiecare subiect cu câte un adjectiv extrem de dur, ca o coasă cu care reteza capetele celor în cauză. Potrivea acel adjectiv cu un talent şi o agerime excepţionale, şi adeseori cu o perversitate extraordinară, care avea darul de să mă amuze teribil. Borges era la curent cu prezentul, din toate punctele de vedere: era un antiperonist convins, înnăscut, militase cu adevărat, în mod public, împotriva fascismului şi nazismului. Are scrieri extraordinare pe această temă. Borges nu ar fi avut o viaţă publică dacă ar fi continuat să lucreze ca bibliotecar, dacă nu ar fi fost concediat. De fapt, nu a fost concediat în mod direct, ci postul său de la Biblioteca Municipală dintr-un cartier din Buenos Aires a fost transformat într-un post de inspector de păsări. Postul lui Mastronardi fusese de asemenea schimbat într-unul de inspector sanitar: controla lenjeria, rufăria din spitale. Mastronardi nu a refuzat postul, fie din mândrie, fie din necesitate. Regimul lui Perón l-a scos pe Borges din turnul său de fildeş, din refugiu şi din izolare, transformându-l în conferenţiar. Aşa a început activitatea de conferenţiar a lui Borges. Pe atunci îi era foarte greu să vorbească în public, a fost nevoit să îşi învingă timiditatea ieşită din comun. Îmi aduc aminte de primele sale conferinţe, pentru că repertoriul său a fost inaugurat în acea perioadă, repertoriu pe care avea să îl reitereze neobosit, dând impresia că improvizează, dar nefăcând de fapt altceva decât să repete textual aceeaşi conferinţă, ad infinitum. Vorbea cu o voce puţin astmatică şi fără să privească publicul. Avea o schemă, cuprinzând câteva citate care marcau structura discursului într-o agendă micuţă, pe care, din cauză că suferea de strabism, şi-o poziţiona în faţa ochilor într-un unghi foarte ciudat, scoţându-şi ochelarii. Îşi pierdea vederea într-un mod straniu. Citea cu dificultate câteva notiţe şi apoi continua. Reuşea însă nu după mult timp să captiveze publicul, deşi, în principiu, nu era un conferenţiar bun. Opusul lui Borges era un orator spaniol care venea în Buenos Aires şi ţinea prelegeri pe diverse teme. Era un conferenţiar profesionist, printre ale cărui fapte vitejeşti se număra şi întrebarea adresată publicului la începutul unei conferinţe: „Despre ce aţi dori să vă vorbesc?“. Era un spaniol foarte logoreic, putea vorbi întruna pe orice temă, în timp ce Borges rostea cuvintele cu o voce stinsă, privind în sus, în gol. Şi, cu toate acestea, fermeca prin maniera unică de a ţine o prelegere. Deşi vocea sa monotonă şi ezitantă părea să sugereze starea de somnolenţă, se întâmpla exact contrariul: vorbea despre Dante, Shakespeare, Quevedo, Bernard Shaw – pe care îl admira enorm –, despre Almafuerte, Oscar Wilde. Conferinţele sale au fost publicate, dar eu am încercat să le ascult de câte ori a fost posibil şi mi-am dat seama că se repeta. Dar nu are nici o importanţă, când iubeşti un gen muzical îl poţi asculta la nesfârşit. Borges era foarte activ în această societate a scriitorilor argentinieni, al cărei preşedinte a fost de multe ori şi pe care a transformat-o într-o fortăreaţă antiperonistă.
CV: Pe europeni îi fascinează dualitatea lui Borges, existenţa unui Borges universal şi a unui Borges foarte argentinian, căruia îi plăcea foarte mult tangoul, de exemplu. Există chiar şi discuri cu tangourile lui Borges.
SY: Primele înregistrări au fost realizate cu muzicieni foarte buni şi cântăreţi excepţionali. Borges dispreţuia tangoul trist. Tangoul este adesea sentimental, melancolic, reprezentând în mod constant sentimentul frustrării. Este vorba întotdeauna despre iubiri pierdute, trădări amoroase, şi tangoul este adesea asociat cu tânguirea încornoratului. Borges dispreţuia acest tango sentimental, şi a căutat mereu elementul epic, epoca eroică, în acest mod mitificând, înălţând şi glorificând lumea interlopă, pungaşii şi scandalagii din suburbiile Buenos Aires-ului, des angajaţi pe post de asasini plătiţi de către conducătorii politici locali.
Borges preferă tangoul anterior transformării acestuia în „tango-canción“. Îi plac primele tangouri, tangoul cel mai dur, mai viril, cel care nu este un cântec de jale, ci un act de sfidare, o manifestare a curajului. Borges preferă milonga, despre care nu se ştie dacă a apărut simultan cu tangoul sau dacă este originea acestuia. Milonga are un ritm pronunţat, este un dans energic. În mod paradoxal, Borges era palid şi moale, cu carnea flască şi o mână tremurândă, care nu strângea cu putere. Şi atunci făcea proiecţii asupra acestei imagini a argentinianului viteaz, opusul său în totalitate. Mai mult decât atât, se considera timid, laş – nu era, desigur, dar se spune că spiona, din casa din cartierul Palermo Alto, viaţa celor din Bajo Palermo. Aceasta din urmă era o zonă populară, cu tango şi scandaluri, o zonă de răufăcători. Acestea erau elementele din Buenos Aires care îl inspirau, acest Buenos Aires recreat şi proiectat pe un plan mitic ca fundaţie a oraşului, cu toată forţa începuturilor. Se întâmpla adesea să descopere câte un element singular, foarte local, profund argentinian. De altfel, Borges se plimba mult şi îl ducea şi pe Mastronardi în cartierele mărginaşe. În anii 30, centrul Buenos Aires-ului era foarte populat, însă Borges mergea prin cartierele în construcţie, cu reşedinţe ieftine, în căutare de magazine, sau de ziduri care ascundeau grădini surprinzătoare. Îi plăcea acea parte a oraşului în care civilizaţia începea să se confunde cu pampasul, cu şesul, unde casele se răreau şi pătrundeau efectiv în câmpie. Obişnuia să intre în magazinele şi prăvăliile mici, în modestele dughene unde se vindea băutură.
II: Ca urmare, într-unul dintre eseurile dvs. despre Borges, îl consideraţi o fiinţă profund latino-americană, în contrast cu cei care îl văd ca pe un spirit europenizant.
SY: Da. Borges este asemenea lui Nabokov, sau, mai bine zis, Nabokov îi seamănă lui Borges, din acest punct de vedere. Prin familia sa, Borges aparţine patriciatului argentinian, oamenilor iluştri. Pe de altă parte, are strămoşi militari, care au participat în misiuni nu foarte glorioase, cum ar fi cucerirea deşertului, lupta împotriva indienilor, într-un război foarte murdar din toate punctele de vedere. Şi apoi a urmat războiul de independenţă. Erau proprietari de pământ şi fermieri, aveau un caracter rural, nostalgic, de călăreţi. Asemenea lor, în tinereţe, Borges obişnuia să parcurgă călare distanţe mari din câmpia care amintea de stepa rusească. Pe de altă parte, Borges vorbea ironic şi depreciativ despre lecturile sale. Într-un anumit moment din viaţa sa, când s-a întors din Europa, şi-a propus să fie cât mai argentinian cu putinţă din punct de vedere literar, deoarece anii importanţi pentru formarea sa îi petrecuse în Europa. A locuit în jur de şase ani în străinătate, de la vârsta de 15 până la 21 de ani, şi-a luat bacalaureatul în Geneva, şi când s-a întors dorea mult să îşi recupereze caracterul argentinian, ataşamentul pentru ţara natală. A scris Fervoarea Buenos Aires-ului şi multe alte cărţi în care se poate observa amestecul limbajului foarte baroc cu cel local, regional, lipsit de expresii argotice, dar având multe argentinisme. Pentru noi, elocuţiunea sa este argentiniană. Există un mexican universal, Alfonso Reyes, prieten foarte bun cu Borges, a cărui proză se apropie de cea a lui Borges, ca spirit, evident, întrucât latino-americanii se exprimă în moduri diferite. Există la ei o elocinţă şi un aplomb marcat în ceea ce priveşte limbajul, o selecţie de vocabular şi o sintaxă foarte clară, în cazul lui Borges asemănătoare cu cea a limbii engleze.
Traducere din limba spaniolă de Flavia Sorlea
