Balada Maeştrilor…dar nu a lui Tudor Arghezi.

În ultimul timp a devenit un loc comun ca multe lucruri sau persoane să ne anime în ceea ce facem dar foarte puţine să ne inspire în viaţa noastră, fie că aceasta este profesională sau privată. Aceasta se aplică deopotrivă şi profesiei în care activăm unde din ce în ce mai mult suntem preocupaţi de vizibilitate şi notorietate decât suntem pasionaţi de a fi inspiraţi de ceva sau cineva.

De la o vârstă profesională în colo inspiraţia îţi vine, în majoritatea situaţiilor, din interior, din ceea ce ai acumulat, din cultura juridică dobândită illo tempore dacă sunteţi de acord cu mine, dar înainte de a ajunge la acea experienţă mentală şi intelectuală inspiraţia îţi vine de cele mai multe ori, din exterior, de la oamenii cu care te învecinezi fizic, profesional şi intelectual.

Nu discut despre capacitatea noastră, a fiecăruia de a se lăsa inspirat, sau de a filtra inspiraţia primită întrucât aceasta este o chestiune de percepţie, extrem de subiectivă. Vreau în schimb să discut despre ideea de maestru în avocatură, de principiul mentoratului în avocatură, definind atât maestrul cât şi mentoratul ca fiind capacitatea respectivului de a te inspira constant şi pe termen cel puţin mediu în activitatea ta profesională.

Jocul nu este despre ceea ce te separă de cei cu care te învecinezi sau de ceea ce apropie, ci priveşte capacitatea fiecăruia de a echilibra diferenţele cu asemănările, astfel încât să existe o substanţialitate în locurile comune pe care le frecventaţi împreună. După cum această încercare nu este despre gânduri, idei, atitudini creatoare de sisteme ci despre acele deprinderi intelectuale care nu au creat un sistem, în sensul că este despre oameni şi nu despre sistemele create de dânşii.

Cred că o astfel de înţelegere a celor două vorbe des întâlnite în profesia noastră, pune cel puţin pentru câteva secunde între paranteze ceea ce spunea Arghezi despre maestru (http://www.tudorarghezi.eu/opere/fabule/balada_maestrilor.html#.VJKsbkrn5gU) respectiv îndepărtează pe deplin percepţia maestrului căruia îi este cărată servieta. Raportându-mă strict la înţelesul de mai sus aplicabil maestrului sau mentoratului, am să mă străduiesc să spun câteva cuvinte despre profesioniştii care m-au inspirat în viaţa profesională, contribuind la confortul meu profesional şi uman, nu în ultimul rând.

Sunt mulţi avocaţii pe care-i admir, chiar dacă nu mă identific profesional, total sau chiar parţial uneori, cu dânşii (Valeriu Stoica pentru capacitatea de a echilibra avocatura cu politica şi activitatea didactică, Manuela Nestor pentru capacitatea de a înţelege relaţia avocat-client într-un fel absolut incredibil de constructiv şi util pentru ambele părţi implicate, Gheorghe Florea pentru felul în care înţelege avocatura, atât în relaţia avocat-client, cât şi în relaţia avocat-judecător,  Florentin Ţuca pentru perseverenţa cu care şi-a păstrat rigoarea juridică într-un mediu esenţialmente comercial, devenit astfel cu un uriaş suport din partea sa, Traian Briciu pentru naturaleţea cu care practică profesia de avocat, Relu Ciobanu pentru felul în care a rămas loial dreptului penal, etc.).

4 sunt însă avocaţii care m-au inspirat sau de care m-am lăsat inspirat o bună bucată de vreme astfel încât bulgărele profesionalismului să capete o oarecare rotunjime. În ordine cronologică: Călin Andrei Zamfirescu, Ion Nestor, Ana Diculescu-Şova şi a mea soţie.

Cu Călin Zamfirescu am lucrat stagiatura şi 3 ani după, adică în total 5 ani. Multe mă despart de felul profesional de a fi al dlui. Zamfirescu, însă niciun aspect nu a reuşit să mă îndepărteze de dânsul, uman sau profesional. Când nu înţeleg dreptul mă întorc la principii şi constantele din anii de facultate, iar când nu înţeleg avocatura sau anumiţi clienţi mă întorc şi la ceea ce am învăţat de la dumnealui. Nu-l poţi descrie pe dl. Zamfirescu în 3 paragrafe, însă îmi asum riscul de a spune că cel mai util mi-a fost în viaţa profesionala cu proprietatea termenilor sau rigoarea juridică pe care le-am văzut la dumnealui; cartezianismul juridic pus în slujba clientului se manifesta în stare pură la acest avocat.

Cu prietenul dlui. Zamfirescu, adică cu Ion Nestor am muncit următorii 6 ani. Mulţi ani şi multe puncte divergente stau între mine şi Domnul Nestor, fără ca acestea să-mi înlăture în vreun fel aprecierea profundă ce o port acestui om. Dreptul l-am învăţat de la Domnul Zamfirescu, iar avocatura ca întrepătrunderea a dreptului cu faptele (se poate citi business, comercial, situaţie de fapt) mi-au fost predate de domnul Nestor. Sintetizând pentru a esenţializa spun că puţini avocaţi au o înţelegere atât de profundă faţă de viaţă, drept, avocatură şi business pe cât are Ion Nestor. Înţelepciunea acestui om (chiar dacă dânsul se străduieşte să arate altceva) a devenit pentru mine un reper şi un ideal.

Cu colega de facultate a celor doi prieteni, Ana Diculescu-Şova am construit cazuri timp de 6 ani. De această dată paradoxul este extrem de evident, în condiţiile în care punctele comune sunt mai puţine decât punctele de divergenţă, dar cu toate acestea empatia profesională şi umană a atins un nivel echivalent cu cea dezvoltată de relaţiile anterior menţionate; aici am învăţat că relaţiile trainice se pot baza nu numai pe uniformitatea de idei, percepţii sau atitudini cât şi pe divergenţele de opinii, percepţii sau atitudinii. Ceea ce nu te separă definitiv te uneşte. Doamna Diculescu este expresia pură a creativităţii juridice, a luptelor care nu sunt niciodată pierdute, acestea puse exclusiv în slujba clientului. Parcă niciodată creativitatea juridică nu a fost mai utilă clientului.

Vă rog să mă credeţi că nu sunt subiectiv când spun că Ioana Niculeasa m-a inspirat nu doar uman ci şi profesional. Am slujit mulţi clienţi, sofisticaţi şi mai puţin sofisticaţi, înţelegători sau mai puţin înţelegători, însă doar după ce am văzut la Ioana ce înseamnă loialitatea profesională faţă de interesul legitim al clientului, am înţeles pe deplin relaţia avocat-client. Capacitatea Ioanei de a pune mai presus de interesele sale personale, de interesele cuantificabile în mod direct, interesele şi nevoile clienţilor este cu adevărat o chestiune extrem de rară. Puneţi sub beneficiu de inventar ce spun eu aici, însă reţineţi şi numai ideea că există astfel de avocaţi atunci când vă gândiţi că aţi făcut suficient pentru clientul vostru „nesuferit”. Şi mai reţineţi faptul că un astfel de avocat există într-un mediu corporate, într-un mediu de business unde gândurile sunt ghidate nu totdeauna de aspecte necuantificabile, pentru a nu mai vorbi de suflet.

O să spuneţi şi cui profită aceasta „laudatio”?

Două sunt cauzele acestor gânduri: prima are în vedere faptul că din ce în ce mai mulţi avocaţi nu mai vor să se lase inspiraţi, fiind ghidaţi de alte resorturi interioare, inclusiv de orgoliul colegial, iar cea de-a doua constă în faptul că această lipsă de inspiraţie profesională ne transformă pe noi avocaţii dintr-un corp profesional într-o masă amorfă şi abstractă.

Inapetenţa de a ne lăsa inspiraţi ne împarte în 2 categorii: avocaţi cu busolă şi avocaţi fără busolă. Prima categorie este expresia pură a principiului independenţei avocatului în triumviratul relaţiilor profesionale în care intră (cu clientul, cu judecătorul, cu principiile profesiei), în timp ce categoria a doua exprimă ideea de dependenţă a avocatului faţă de un gând sau o idee eventual.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *