Interviu cu Marius Chivu – „Literatura nu va muri, a supraviețuit în ciuda dispariției tuturor suporturilor”

Daniela Rațiu: Recentul tău volum ”Sfîrșit de sezon”, povestiri, apărut la editura Polirom, este despre: afară ningea greu. camera albastră în care stau bătrîni. becul care se bălăngăne atârnat de vie. bătrîna care strînge o pernă în brațe în plină noapte în lanul cu porumb. telefonul care poate suna în trecut. tatăl care o așteaptă pe fată în timp ce ține un zmeu în mâini. întrebarea dacă sufletul mortului va mai rămâne în autobuz încă șase săptămâni. fumul țigării care e tăcere. sentimentul de a tânji după iubire. șampania ricoșînd înspumat ca niște aripi din umerii lui Amariei. fiecare suntem absența altcuiva. this goes rhetorical, but not quite! nostalgia puținului decât tristețea nimicului. hăulind pe deal cu felinarul. amintirile sunt o boală spune bunica și arta conversației la Londra în timp ce pe geam peisajul dispărea în viteză?

Marius Chivu: Este oare aceasta o întrebare retorică? J Tagline-ul cărţii mele este „11 povestiri despre singurătate, boală şi moarte” (descriere care unora li s-a părut prea sumbră pentru a promova o carte), aşa că acest colaj al tău de imagini, expresii şi replici din carte este potrivit, dar insuficient. Enumerarea s-ar putea întinde pînă în punctul în care ar reproduce textul cărții integral. Precum catalogul borgesienei biblioteci Babel.

marius chivu

Răspunzînd simplu, „Sfîrşit de sezon” este o carte de povestiri construite în jurul a ceea ce mi-a dat de gîndit sau chiar m-a marcat, într-un fel sau altul, în ultimii ani. Este o carte despre relaţiile de familie, despre transformarea în timp a sentimentelor și felul în care ne găsim singuri în fața schimbărilor, despre degradările produse de boală și moartea celor din jur, apropiaţi sau străini.

Daniela Rațiu: Tulburătorul volum de poezie ”Vîntureasa de plastic”, dar și volumul de povestiri ”Sfîrșit de sezon” sunt străbătute de o anumită melancolie, de o intimitate poetică, de imagini cinematografice puternice care surprind detaliul. Detaliul e precum o tăietură de diamant. Tristețea și durerea din ”Vîntureasa de plastic” parcă și-ar găsi continuarea, cumva îmblânzite, în povestirile din volumul recent publicat. Scrisul îți dă răspunsurile pe care le cauți?

Marius Chivu: Mai întîi trebuie să spun că „Vîntureasa de plastic” este un lung poem dedicat unei femei, pe cînd povestirile din „Sfîrşit de sezon” sînt gîndite să alcătuiască o carte a bărbaţilor (fără însă a minimaliza rolul femeilor; de altfel, sînt foarte mîndru de cele cîteva personaje feminine pe care le-am creat: țăranca Ica, fetița handicapată Cati, amanta dispărută Talia sau bătrîna Aneta).

Scrisul nu-mi oferă răspunsurile căutate (nici nu am o astfel de pretenție), ci mă ajută să formulez mai limpede anumite întrebări. Prin scrierea unei povestiri mă familiarizez cu propriile mele confuzii, nelinişti, frici. După ce termin de scris o povestire, sînt mai liniştit, dar nu neapărat mai lămurit. Fiecare povestire e, de fapt, o formă de armistiţiu. Nu te vindecă și nu-ţi oferă răspunsul căutat, dar te ajută să-ți contemplezi limitele și, mai ales, îți dă dreptul să treci la următoarea întrebare. Scriind, cîştigi timp în faţa propriei tale necunoaşteri.

Daniela Rațiu: În ultima povestire din volum, ”În fața conchistadorilor”, pentru cei care cunosc prietenia literară a ta cu Paul Bailey, ar fi tentați să îl recunoască în  personajul Harry pe binecunoscutul scriitor englez. Dincolo de frumusețea povestirii despre prietenie, la un moment dat personajul spune despre Alexandru, povestitorul, că este ”tînărul-care-perseverează-în-frumusețe”. Acesta cred că este portretul tău și explicație lui de ce de la critică literară, la poezie, la proză. De fiecare dată simți nevoia, ai făcut-o și la Timișoara la lansarea volumului tău la Librăria Cărturești, să declari că nu dorești să dovedești nimic prin această fabuloasă călătorie a ta prin critică literară, poezie și proză. Ești tânărul-care-perseverează-în-frumusețe?

Marius Chivu: Ştiu că pare greu de crezut, dar personajul Harry, deși este un scriitor septuagenar londonez, nu este Paul Bailey, în ciuda unei anumite legături între cei doi, oricum de altă natură, nicidecum biografică. Mi se pare trivială încercarea de a detecta cu orice preţ biografia în ficţiune, deşi o înţeleg şi îi găsesc o anume legitimitate. O să te dezamăgesc poate, dar eu, Marius Chivu, n-am purtat niciodată cu Paul Bailey discuţiile pe care tînărul Alexandru le poartă cu bătrînul scriitor Harry. Totul este inventat. Mai puţin unele detalii sau locurile unde merg cei doi să bea şi să mănînce, precum şi cursa de cai de la Newbury, care este descrisă cu cea mai mare fidelitate. Îl cunosc de mai bine de 12 ani pe Paul Bailey, căruia i-am tradus două cărți (una recent apărută la Editura Polirom, romanul „Băiatul prinţului”, care încheie mica sa trilogie cu personaje şi subiecte româneşti) și de care mă leagă o mare prietenie, și tocmai de aceea mi s-ar părea imoral să scriu despre el. Ar fi o dovadă de neloialitate din partea mea.

Tânărul-care-perseverează-în-frumusețe este Alexandru, sau cel puţin aşa îl tachinează Harry interpretîndu-i un vis. Dacă eu însumi perseverez în ceva, n-aş spune că e vorba de frumuseţe. Și oricum nu scriu pentru că vreau să demonstrez ceva, ci pentru că pur și simplu îmi place să scriu. Și îmi place să scriu povestiri inspirate de ceea ce m-a marcat pe mine la un moment dat: o replică, un conflict, o situație, o imagine sau o stare anume. Restul (publicarea, recunoașterea, premiile) sînt doar consecinţe, cele mai multe fericite.

Daniela Rațiu: Care este ”ritualul” tău de scris? Voi repeta de asemenea o întrebare pe care LaPunkt a pus-o unor scriitori: mai scrii de mână?

Marius Chivu: Toată poezia mea e scrisă de mînă, la fel şi drafturile povestirilor. Am casa plină de agende, hîrtii și hîrtiuțe. Pentru fiecare povestire există o serie de fișe care se tot adună pe măsură ce povestirea se scrie integral în capul meu. După care mă așez la laptop și vreme de cîteva zile, cu fișele în față, scriu prima versiune cu modificările de rigoare. Căci versiunea din capul meu capătă prin actul scrisului o formă ușor diferită. Și pentru că trebuie să mă asigur permanent că ce am avut în cap se regăsește și pe hîrtie, o rescriu de cîteva ori (rescrierea este partea cea mai importantă a scrisului meu) pînă cînd pur și simplu nu-i mai găsesc nici un cusur. Asta nu înseamnă că nu ar avea, doar că în acel moment povestirea își începe propria existență și mă depășește.

Pentru că, în general, sînt o fire leneșă, sînt foarte disciplinat cînd e vorba de scris. Îmi stabilesc un program cu reprize de scris și pauze de plimbări care să-mi întrețină deopotrivă energia și entuziasmul pînă cînd termin ce am de făcut. Scriu ziua, nu ascult muzică, nu beau niciodată alcool, o cafea-două și multe, foarte multe ceaiuri. Iar în pauzele de scris, mă plimb sau citesc dintr-un autor anume. De pildă, în perioada în care am scris și rescris „Sfîrșit de sezon”, am citit, în original, volumele de povestiri a trei autori nord-americani: Raymond Carver, William Saroyan și Richard Ford.

Daniela Rațiu: Profeții apocalipsei cărții tipărite prevăd dispariția acesteia. Avem motive să credem asta?

Marius Chivu: Nu e important dacă va dispărea cartea tipărită, important este dacă se va mai citi literatură și nu există semne care să ne spună că literatura va muri vreodată. Pentru că literatura a supraviețuit în ciuda dispariției tuturor suporturilor. S-a scris literatură pe pereții peșterilor și pe blocuri de piatră, pe bucăți de lemn și de os, pe piei de animale, pe textile, pe papirusuri, pe hîrtie, iar acum se scrie direct pe monitoare. Contează că se scrie și se citește literatură în continuare, mai mult decît oricînd, de fapt. Cifrele de anul trecut spun că s-au publicat un total de 28 de milioane de titluri numai în limba engleză, adică în UK, USA şi Australia.

Daniela Rațiu: Povestirile tale sunt mici bijuterii scriitoricești. Te declari de altfel un iubitor al acestui gen: proza scurtă. Cum rămâne cu romanul? Chiar și așa, volumul de povestiri este ”încălzirea” pentru roman?

Marius Chivu: În acest moment nu mă văd scriind romane. Sînt mult prea îndrăgostit de povestire. Îmi place miniatura povestirii, felul concis de a surprinde viața în toată complexitatea și cu toate contradicțiile ei. În plus, mie îmi place să lucrez pe spații mici, sînt un meșteșugar, un bijutier, cum zici tu, nu un inginer-constructor. Romanul nu e atît de important pe cît cred unii sau alții: Poe, Cehov, Borges, Caragiale, Carver, Alice Munro, Radu Cosaşu sau Salinger n-au scris romane. „De veghe în lanul de secară” este o novela, ceva între nuvelă și roman, la fel și „Procesul” lui Kafka, care este fundamental un prozator scurt. La fel şi Cortazar.

Daniela Rațiu: Cum stăm cu literatura română contemporană?

Marius Chivu: „Nici aşa, nici altminteri.” Pe genuri, sîntem foarte buni în poezie, relativ modești în romane şi în proza scurtă (asta în ciuda unor volume de povestiri extraordinare publicate însă pe o durată de trei decenii, precum „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu, „Medgidia, orașul de apoi” de Cristian Teodorescu sau „Rubato” de Răzvan Petrescu; proza scurtă a tinerilor am antologat-o chiar eu în „Best of. Proza scurtă a anilor 2000”, Editura Polirom, 2013.)

Partea proastă în literatura română o reprezintă însă piața de carte foarte mică, lipsa unui statut social al scriitorului şi lipsa oricărui sprijin instituțional. Practic, în acest moment, nu există nici măcar o singură bursă de creație pentru scriitori. Avem Uniunea Scriitorilor, avem un Minister al Culturii, avem o Asociaţie a Editorilor şi, cu toate astea, nici măcar o singură bursă de creaţie. Revistele de cultură sînt subfinanţate etc.

Daniela Rațiu: Au trecut doi ani de când ICR pare că și-a închis porțile. Se simțea înainte de 2012 o adevărată frenezie a evenimentelor relevante pentru imaginea României în afară. E adevărat că nu a căzut Cortina de Fier, cu toate acestea se poate spune că politica culturală a suferit schimbări?

Marius Chivu: Tăierea bugetului ICR și forțarea demisiei lui H.R. Patapievici de către coruptul, incompetentul și vindicativul Ponta a făcut ca literatura română să-și piardă tot avîntul occidental luat în a doua jumătate a anilor 2000. Practic ICR nu mai înseamnă nimic în acest moment în condițiile în care, în mai puțin de un deceniu, a făcut mai multe pentru cultura română decît orice altă instituție din istorie. ICR-ul lui Patapievici, o instituție coerentă, transparentă și cu viziune atunci, reușise să așeze cultura română pe harta Europei. Venirea lui Ponta la guvernare și numirea lui Andrei Marga la conducerea ICR au însemnat, practic, abandonarea mai tuturor programelor de susținere și promovare a culturii române în străinătate.

Daniela Rațiu: Ultima ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara a adus laolaltă scriitori importanți ai spațiului european, est și vest. Se poate spune că scriitori estici, cu antecedentele biografice legate de fostul bloc comunist dar și de post-comunismul schizofrenic, au o intensitate a scriiturii/subiectelor alta decât scriitorul vestic? Știu, îmi vei putea da o serie de exemple (americanul Philip Roth, ca să vorbim de contemporani) care să anuleze această categorisire vestic versus estic, și cu toate acestea există o deosebire, o diferență de intensitate?

Marius Chivu: Există deosebiri la toate nivelurile, nu are cum să nu existe, așa cum și literatura est-europeană este foarte diferită de cea extrem orientală, iar cea scandinavă este altfel decît cea sud-africană sau cea arabă. Dar pe mine mă interesează autori, nu literaturi; cărți, nu trenduri; stiluri, nu subiecte, aşa că n-aş putea vorbi competent despre diferenţe. Doar le constat şi mă bucur de ele.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *