Despre basme și cai

În ce rezidă forța basmului? În mod cert, în basm avem cea mai ingenuă și mai genuină formă de narațiune. De ea se leagă însă prima noastră experiență ”literară”, care nu este pe de-a-ntregul literară, sau nu doar literară, cât și, în cea mai mare măsură, inițiatică. Ce ne desparte de lumea basmului? Faptul că am fi devenit adulți, nu mi pare un răspuns pertinent. Ne desparte în primul rând intensitatea lecturii, una de suprapunere a afectelor, a celor mai spectaculoase transpoziții și puneri în scenă a unei lumi fictive. Ceva din acest reflex la un adult a stârnit interesul într-un roman tulburător, Don Quijote al lui Miguel Cervantes. Or, nu știu câți au remarcat, Don Quijote are toate trăsăturile unui cititor infantil, pentru care granița dintre ficțiune și realitate este una extrem de precară, oricând traversabilă. Don Quijote este cititorul inocent, de dinainte ca apele ficțiunii să se despartă definitiv de țărmul realității. Doamna Bovary este în acest sens doar un palid reflex al acestui cititor inocent, fermecat de lumea ficțiunii în care se topește cu pasiune și credință. De aceea, lectura basmului posedă intensitatea primă, imaculată încă, forța care dă contur unei lumi schematice potențând-o până la extaz. V.I.Propp ne-a revelat faptul că basmul are o serie de venerabile ”rădăcini istorice” cu mențiunea că istoria este una de dinainte de istorie, una mitică la confiniile cu diferitele practici rituale ale societăților arhaice. Cu alte cuvinte, se păstrează în basm nu numai un scenariu inițiatic, dar și tot ceea ce trebuie pentru a lua parte la ritual. Pentru aceasta trebuie să crezi în adevărul basmului, așa cum Eliade spunea despre mit, în Aspecte ale mitului, că este o povestire întotdeauna adevărată, adică exact contrariul a ceea ce credem noi despre mit. Ori cine mai crede în basme, echivalente pentru adulți cu minciuna? Ei bine, copiii cred. Și este de ajuns, pentru că astfel basmul continuă să își îndeplinească funcția peste timp, aceea de a iniția, adică de a te scoate din sine pentru a te transporta într-un alt sine, într-o altă lume.
si-v-am-spus-povestea-asa-aventurile-cailor-nazdravani-rememorate-de-ei-insisi-produs_dr_imagine

Basmul care se livrează adulților nu mai e niciodată același cu cel al copilăriei. Ultima licornă a lui Peter Beagle ca și Poveste fără sfârșit a lui Michael Ende sunt deja parabole despre destinul basmului sau a lumii în care basmul trăiește. Țara poveștilor, Fantazia, este amenințată în cartea lui Ende de lumea Nimicului (Das Nichts), care ia aspectul minciunii, o formă de anihilare care este prin excelență aceea a oricărui sfârșit, doar că aici e vorba de un sfârșit absolut. Pentru că esența basmului se află în poveștile Sherezadei din 1001 de nopți. Moartea este amânată cu un to be continued, cu trecerea într-o altă poveste, dinc are se trece într-o alta și tot așa. Trebuie să existe mereu o continuare, basmul este o poveste fără sfârșit. În Povestașul lui Mario Vargas Llosa, indienii machiguengas îl ascultă pe Mascarita, devenit din antropolog marele preot al poveștii, zile în șir, fără să se poată desprinde de sub vraja povestitorului.

Există însă și basme pentru copii și adulți deopotrivă. Un exemplu în acest sens este Călătoriile lui Gulliver a lui Swift, unde povestea deghizează o parabolă politică. Nici Alice în țara minunilor a lui Lewis Carroll nu rămâne pe deplin cantonată în lumea copiilor prin jocul specular pe care-l face și care te împinge într-un rafinat joc suprarealist. Există însă și un basm pentru adulți, unde copiii nu mai sunt vizați, și care cosntituie, de fapt, o formulă adulterată. Astfel este politbasmul cu nuanțe ideologice al lui George Orwell, Ferma animalelor, sau basmele reformulate în cheie crud psihanalitică ale Angelei Carter din The Bloody Chamber. Ce mai rămâne acolo din basm dacă nu o schemă, o convenție?

Basmele lui Florin Bican, Și v-am spus povestea așa. Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși, (Editura Arthur, București, 2014) sunt și ele rezultatul unor transformări, termenul ”adulterări” mi se pare aici inadecvat, pentru că Florin Bican nu modifică esența basmului. Ce modifică atunci? Ei bine, câteva lucruri, unele vizibile, altele mai puțin vizibile. În primul rând, povestitorii basmelor lui sunt aporape în exclusivitate cai. Ei devine personaje în aceeași măsură ca oamenii, și ei excepționali, prinți, prințese, împărați, spâni etc. Pe de altă parte, conștient de malversațiune, dar în același timp privind peste coama cailor către un orizont mai larg, care nu este și cel al basmului, povestitorul descoperă ironia, o ironie subtilă și caldă, dar nu mai puțin cu o conștiință a manipulării convenției și a unui ludic imens. Florin Bican însă nu traversează granițele basmului așa cum o face imprudent Aleodor recte Doru ajuns pe tărâmul lui Jumătate de om călare pe jumătate de iepure schiop. Autorul ia literal fabulația, cercetând cu un interes plasat pe umerii unor personaje ciudățenia și absurdul arătării. Caii lui Florin Bican discută cu un fel de umor humuleștean, fără a fi atât de accentuat regional, gesticulația lor te pune nu atât în fața unor ființe fabuloase, cât a unor cârcotași aleși pe sprânceană ca să se certe, să dezbată gălăgios cu tot felul de întreruperi neavenite și să se tachineze. Basmele lui Florin Bican nu diminuează câtuși de puțin acea forță genuină a basmului, autorul a reușit să se strecoare în lumea copilăriei fără a o tulbura. De aceea lectura îl cucerește pe copil și îi dă și adultului partea lui de satisfacție. Când caii discută despre sferele de Magdeburg, ironia subtilă a autorului se lasă simțită, mai cu seamă că fenomenul tradus pe înțelesul cailor (a se citi copiilor) devine de fapt o mica parabolă despre lumea basmului ca atare. Jumătate de om călare pe jumătate de iepure schiop o ilustrează pe deplin. Poți vedea relieful basmului cu toate gingășiile și ororile sale fantastice, dacă te plasezi în unghiul potrivit, sau poți vedea înăuntrul lui, mecanismele, care-l compune, scheletul pe care se ține. Pentru copil acest lucru provoacă stupefacție, este similar dezvăluirii unei falsități fundamentale, a convenției. Adultul învață să-și suspende benevol neîncrederea când citește, copilul învață să devină neîncrezător să reducă basmul la o serie de ”basme”.

M-am atașat de una dintre formulele care sunt necesare în basm și servesc perpetuării lui. Aici formula e următoarea: ” Până într-o zi…” Am realizat târziu că farmecul basmului este dat de această serie de discontinuități care se refac într-un continuum infinit, cel puțin acesta este idealul oricărui basm. Ceva trebuie să provoace dezechilibrul, să rupă cu armonia unei stări sau staze, basmul trebuie să se miște și de aceea, ceva trebuie să se petreacă. Până într-o zi…

Cartea lui Florin Bican reconciliază într-un mod fericit, aș zice, lumea adulților și lumea copilăriei. Ambii cititori, copil și adult se pot așeza pe aceeași bancă și să citească această carte fără să fie dezamăgiți. Și de o parte și de alta a oglinzii se petrec lucruri minunate. Trebuie doar să te lași puțin să cazi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *