Cu neîncrederea celui care abandonase lectura romanelor pentru cărţile ştiinţifice şi pentru metaforele poeziei am luat din raft volumul cu titlul „Ultimul Constantin” şi cu subtitlul „Romanul Brâncovenilor”, scris de Ileana Toma (n. 1935) şi publicat, în a patra sa ediţie, la editura „Cuvântul Vieţii”, cu o prefaţă semnată de chiar patriarhul Daniel. În asemenea circumstanţe, vă puteţi da lesne seama cum neîncrederea iniţială a sporit. Mi-am spus: „Iată nu doar o nouă încercare stângace şi insipidă a unui alt autor român de a se inspira dintr-un trecut al ţării de care nu prea are habar, ci încă una cu profunde mobiluri ideologice.”
Totuşi, am dat curs pornirii iniţiale de a răsfoi cartea, poate pentru că se împlinesc 300 de ani de la moartea Brâncoveanului şi a fiilor săi, poate pentru că am realizat cât de ignorant sunt în privinţa acestei ultime mari domnii din Ţările Române dinaintea anului 1848, poate pentru că mă intriga seninătatea chipurilor Brâncovenilor de pe tabloul votiv de la Hurezi, reprodus pe coperta volumului. Am descoperit un prim capitol surprinzător, care m-a adus pe nesimţite în atmosfera sumbră a anului 1655, când seimenii răsculaţi în Bucureşti îl ucid pe Papa Brâncoveanu, tatăl viitorului domn, pe atunci abia un prunc. Am fost purtat apoi, pe malul Bosforului, în 1674, unde am pătruns în tainele negustorilor greci de grâne, apoi la muntele Sinai şi înapoi în Bucureştii voievodului cu aspiraţii la coroana basileilor bizantini care a fost Şerban Cantacuzino. Fără să îmi dau seama, trecând peste unele insignifiante poticneli ale stilului, tot mai puţine pe măsură ce înaintam în această călătorie, am început să fiu pătruns de spiritul vremii, să mă înfior de intrigile de la curte şi să mă smeresc în faţa prelaţilor sfătoşi.
Mi-am dat seama că, în primul rând, romanul se bazează pe o temeinică documentare istorică, care nu se limitează doar la desfăşurarea evenimentelor, ci la întregul univers cotidian al epocii, mai cu seamă în mediul elitelor boiereşti şi ecleziastice. Apoi, am remarcat cu plăcere o ştiinţă savantă a scriitoarei de a aduna episod cu episod, personaj cu personaj, într-o ţesătură meşteşugită şi captivantă pe care cititorul poate vedea aievea întreaga complexitate a vieţii politice din Ţara Românească din sfertul de veac care s-a desfăşurat sub semnul lui Constantin Brâncoveanul. Căci după capitolele introductive, autoarea se concentrează asupra unor momente cheie din domnia brâncovenească precum întronarea din 1688, chemarea la Adrianopole din 1703 sau execuţia din 1714, fără ca prin aceasta să piardă nimic din istoria celor douăzeci şi şase de ani în care Brâncoveanul a cârmuit de la Bucureşti: dialogurile dintre personaje, introspecţiile pline de miez, documentele citate refac întregul şir al evenimentelor, împreună cu resorturile intime ale marii politici europene, ale decăderii curţii otomane şi ale duşmăniei neîmpăcate ale unchilor Cantacuzini pentru nepotul lor din neamul Brâncovenilor, ajuns domn.
De altfel, în centrul frescei zugrăvite cu atâta sârguinţă de scriitoare se situează tocmai acest fir roşu al smintitei ambiţii a Cantacuzinilor de a reclădi imperiul bizantin cu ei în frunte, aruncându-se pentru aceasta în braţele perfide ale austriecilor sau ruşilor, căreia i se opune cuminţenia lui Constantin Brâncoveanu de a reînnoi gloria Bizanţului de la Bucureşti, printr-o prevăzătoare politică de echilibru între marile puteri ale vremii, care să îi permită să susţină ortodoxia şi înnoirea culturală în întreg Orientul stăpâni de turci şi, mai cu seamă, în Ţara Românească. Tensiunea este cu atât mai puternică cu cât Brâncoveanu este iubitorul şi iertătorul nepot de soră al unchilor săi Cantacuzini, stolnicul Constantin şi spătarul Mihai, ce uneltesc totuşi neîncetat împotriva lui vodă, alături de duşmanii cei mai neîmpăcaţi din străinătate ai Măriei Sale.
Rezultă de aici, nu doar o povestire palpitantă, punctată de numeroase intrigi şi răsturnări de situaţie, dar şi prilejul pentru autoare de a contura nişte personaje excepţionale şi de a aborda nişte teme dintre cele mai complexe. În rândul personajelor se remarcă în principal Constantin Brâncoveanu, înţelept, prevăzător, stăpânit, dar mai presus de toate bun, şi, aş putea spune, foarte uman. Fără a-şi neglija obligaţiile şi interesele de principe, Constantinul Ilenei Toma, devine un tip superior prin felul în care reuşeşte să îşi atingă scopurile fără a uza de mijloace imorale, ba din contră, ajutându-şi şi, în cazul celor doi unchi hicleni, iubindu-şi chiar potrivnicii. Brâncoveanu este o figură luminoasă, fără doar şi poate idealizată, şi cu toate acestea veridică (iar aici se află întreg meritul scriitoarei), care prin comportamentul său aminteşte cu adevărat de gloria împăraţilor bizantini, ca un ultim basileu cu numele de Constantin, al doisprezecelea, conform legendelor populare, iar prin jertfa sa, transcende chiar planul mundan, către pilda Mântuitorului.
I se contrapune figura spătarului Mihai Cantacuzino, un personaj complex şi, aş zice, mai interesant decât vodă Brâncoveanu. Spătarul este Iuda, vânzătorul nărăvit şi iertat de fiecare dată, pe care fiecare iertare, tocmai pentru că îi dovedeşte inferioritatea, îl îndeamnă la o nouă trădare. Cu atât mai dramatic este acest personaj, cu cât trădarea nu îi aduce niciun beneficiu personal în plus faţă de situaţia anterioară de mare proprietar, rafinat om de cultură, sfetnic apreciat: când hiclenia lui izbândeşte în cele din urmă, pe tronul ţării este uns un alt nepot al său, fiul stolnicului Constantin. Spătarul însuşi recunoşte absurdul situaţiei sale, căreia nici măcar marea idee a refacerii împărăţiei bizantine conduse de Cantacuzini nu îi mai poate da sens.
Triada personajelor cheie este completată de cel de-al doilea fiu al domnitorului, eruditul şi abilul Ştefan, constantul sprijin al tatălui său. Imaginea sa vine parcă să mustre de o manieră definitivă nimicnicia Cantacuzinilor care, pentru un vis nerealist şi un orgoliu neîntemeiat, au spulberat viitorul frumos întrupat într-un asemenea tânăr.
Prin intermediul acestor personaje, dar şi al altora, precum şi al desfăşurării acţiunii în sine, suntem invitaţi să cugetăm asupra unor teme general umane cum ar fi în ce constă fericirea, raporturile dintre iertare, uitare şi trădare, ce este de fapt măreţia şi ce face ca oamenii să fie păstraţi în inima şi în amintirea semenilor lor. Mai mult, ni se înfăţişează situaţii felurite care ne îndeamnă să reflectăm atât asupra particularului istoric, cât şi a generalului uman – după douăzeci de ani de intrigi care duc în cele din urmă la căderea Brâncovenilor, Cantacuzinii conduc doi ani, după care sunt la rândul lor masacraţi de turci, ţara fiind dată unui fanariot; în ciuda eforturilor cantacuzineşti de renaştere a Bizanţului, omul care s-a opus acestui proiect nerealist a fost considerat într-un final, deopotrivă de contemporanii săi şi de urmaşi, ca fiind ultimul descendent al basileilor din vechime ş.a. – astfel încât, fără încetare, mintea şi sufletul ne sunt solicitate.
Această complexitate a cărţii, neînsoţită însă de fragmentare, dezarcoduri sau pedantism, este cu adevărat foarte plăcută. Fiecare poate găsi în acest volum ceea ce doreşte – un roman poliţist, cu atât mai interesant cu cât sfârşitul este deja cunoscut, un roman psihologic, un frumos tablou istoric, o omilie meşteşugită sau pur şi simplu un prilej temeinic de reflecţie. Şi aceasta pentru că, voit sau nu, autoarea a reuşit să facă din cartea ei un loc de întâlnire al Principelui machiavelic, al vechilor cronici româneşti, al Bibliei şi învăţăturilor lui Neagoe Basarab, ba chiar al Mioriţei şi al Monastirii Argeşului.
De aceea recomand cu căldură lectura acestei cărţi, care mie personal mi-a redat încrederea în romanele istorice româneşti.
