Simona Halep – un model

Nu am pretenţia că pot judeca jocul Simonei Halep, sunt oameni de tenis, jucători telentaţi care pot privi critic felul în care îşi construieşte strategiile pe teren în funcţie de jucătoarea pe care o are în faţă, care îi pot cântări plusurile şi minusurile. Mă atrage la această jucătoare extrem de talentată şi tenace ceea ce conferă excelenţă umană performaneţelor sale. Ceea ce m-a impresionat în acest ultim campionat pe care l-a pierdut, a fost gestul de a oferi şansa unei revanşe Serenei Williams, menţinând-o în joc, când un calcul contabil şi „strategic” ar fi indicat ca soluţie mai bună să piardă toate seturile pentru a fi sigură că nu o va întâlni în finală pe această forţă extraodinară care este jucătoarea americană.

Simona Halep a înţeles un lucru pe care ni-l oferă tuturor, valoarea fair-play-ului, sau altfel spus a nobleţii. Citesc întâmplător articole despre ea şi văd o serie de judecăţi contabile care-i numără punctele, avantajele, banii câştigaţi, bursa ei ca jucătaore etc. Poate nu întâmplător, această privire contabilă ratează esenţialul în legătură cu performanţa Simonei Halep, extraodinara ei nobleţe, spiritul de duelist pentru care onoarea este dimensiunea fundamentală a oricărei reuşite. A obţinut din partea Sereinei Williams nu doar o recunoaştere tacită, a norocului orb, întâmplător, ci una care identifică un caracter. Jucătoarea română are caracter şi îndrăznesc să spun că au rămas în amintirea noastră doar jucătorii care au avut caracter, Nadia Comăneci, spre exemplu. Pentru mine Maradona, „gran ladron”, cum spune un cântecel frumos, de altfel, îşi pierde din strălucire tocmai prin acel gol marcat cu mâna, rămas neobservat de arbitru. Simona Halep a înţeles un fapt esenţial, că performanţa sportivă nu e totul, şi că strălucirea adevărată vine din acest spirit al fair-play-ului, din aceatsă frumuseţe a caracterului în care se îmbină talentul, curajul, nobleţea. Măreţia Simonei nu constă în faptul că ar fi putut câştiga, ci în faptul că refuzat să câştige oricum. Contabilii nu vor înţelege niciodată de ce. Cred că această frumoasă româncă este un model, printre puţinele atât de vizibile pe care le avem.

Şi nu pot spune cât de mult mă dezgustă felul în care tot felul de mediocrităţi politice (realizez că am comis o tautologie!) se afişează alături de ea, baletând radios-laudativ, îmbăloşând pupăcios totul. Aceleaşi non-valori, impostori în căutare de strălucire care scuipă şi ling în acelaşi loc, pentru care Cărtărescu este când „scriitorul Führerului”, când un minunat nobelizabil.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *