Rar, din ce în ce mai rar

Mai scrieţi de mînă? Cît de des? Cum anume s-a modificat scrisul dumneavoastră de mînă, după aparţine maşinii de scris şi a computerului? Mai scrieţi scrisori clasice – pe hîrtie, cu stiloul, pixul ori creionul?

Rar, din ce în ce mai rar

Ar fi trebuit să scriu cu stînga, să fiu un „stîngaci”. În scris, desigur. În primele zile de şcoală, insistam să scriu cu mîna stîngă. Dar şi învăţătoarea mea, minunată altfel, insista să nu scriu cu stînga. A cîştigat ea. Scriu, cînd scriu „de mînă”, cu dreapta. Pot scrie şi cu stînga, dar mult mai încet şi, prin raportare la felul în care scriu cu dreapta, mult mai rigid şi mai urît. Dar asta nu înseamnă că, atunci cînd scriu de mînă, cu dreapta, scriu extraordinar de frumos. E un scris mai degrabă banal, care poate deveni ilizibil – sau de înţeles doar pentru autorul lui – atunci cînd sînt nevoit să scriu foarte repede ceva, despre ceva.
Cînd mă uit peste pagini mai vechi – fie de jurnal, fie păstrat te miri cum prin te miri care sertar – văd schimbările scrisului meu. Nu aş risca să folosesc termenul de „evoluţie” – e mai onest să îl evit. Mai ales că, în numele onestităţii, e bine să spun că, în medie, scrisul de mînă de acum e mai urît decît era acum 10-20 de ani. Acela era mai plin, mai rotund, mai clar. Acum e mai nervos, mai pragmatic, trădînd graba şi, mai degrabă, datoria decît plăcerea, obligaţia şi nu înclinaţia gratuită.

Pragmatismul care transpare din „fotografia” scrisului meu de mînă are o explicaţie exactă. Poate chiar două, dar cea din urmă e cea decisivă. În ordine: facultatea şi (cît o fi fost ea!) cariera mea de jurnalist. În facultate, am scris de mînă „tone” de pagini – note de curs, note de lectură, referate. Perioada în care am urmat cursurile facultăţii s-a suprapus peste începuturile „erei” computerelor. Cînd eram la master am avut un „hîrb” care cîntărea o tonă şi la care am învăţat să scriu singur – nu aşa cum se face, cu toate degetele mîinilor, ci mai degrabă la întîmplare, aşa încît nici pînă astăzi nu pot scrie cu mai mult de şase degete. Momentul decisiv: către finalul facultăţii am început să lucrez în presă. După 10 ani, cred că am trecut prin mai toate stadiile – de început, am început de „pe teren”, cu „terenul”. De la bază, cum s-ar spune. Acolo am învăţat să scriu foarte rapid „de mînă”. De acolo, scrisul meu a devenit pragmatic, hiperpragmatic, rigid, aproape ilizibil. Şi aşa a rămas pînă astăzi.

Astăzi, după îndepărtarea de presă, scriu „de mînă” tot mai rar – cel mai des notiţe scurte pe foile (în format pătrat, de regulă) pe care le am mai mereu la îndemînă ca să fixez mai bine pentru memorie o idee, un gînd, un mic citat, numărul unei pagini ş.a.m.d. Scrisori scriu, dar numai electronice – altfel, cu totul altfel decît acele scrisori clasice. În ultimul deceniu din viaţa mea, am trimis – să zic, 4-5 – scrisori în format clasic, dar în care am scris două-trei fraze, ca şi cum aş fi vrut să nu uit cum se face asta, cum se scriu scrisori obişnuite, scrisori „clasice”.
Mai e ceva. Uneori, scriu în minte. Nu în vis, ci în stare de veghe. Cînd scriu în minte, interesant, nu scriu la taste. Ci vizualizez cum scriu de mînă. Văd literele cum curg unele din altele, le vad mult mai frumos decît le pot scrie cu adevărat, pe o hîrtie – dar e ca şi cum le-aş scrie eu, ca şi cum eu le scriu în mintea mea. Le văd, la limită, scrise impecabil. Scriu – în minte – pe hîrtie imaginară, pe aer, pe nisip. Scriu, uneori, cu viteză mică, în slow motion, ca şi cum ar vrea să încetinesc viteza cu care trece timpul.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *